Despre înverșunare

Publicat de

Am citit un mesaj minunat: „De două mii de ani ni se predică despre iubire și cu toate astea noi suntem sfâșiați!”

Dacă mai tot ceea ce știm este de fapt altfel? Dacă am integrat o realitate nu tocmai corect integrată de cei care au trăit înaintea noastră? Dacă ceea ce avem în față este doar rezultatul unor oglinzi care nu fac decât să deformeze?

Atunci înseamnă că noi primim, un mesaj despre iubire deformat… încă din momentul nașterii, doar emoții și sentimente deformate, aproximativ adevărate, aproximativ autentice… totul este mai degrabă aproximativ în viața noastră. Și, așa trebuie să fi fost din moment ce ne-am născut sub zodia fricii, a iubirii condiționate, dacă, cel mai adesea, copii fiind, am simțit că trebuie să încălțăm niște cipici mult prea mari, pentru că am văzut că adulții din jur nu ne pot da ceea ce ne este necesar sau nu pot lua decizii mult prea dificile pe care ni le aruncă cu ușurință în spate sau, dacă au creat un peisaj înfiorător pe care ne-au obligat să îl trăim. Și atunci, da, avem de ce să fim furioși, înverșunați, poate chiar agresivi, pentru că am adunat din copilărie o impresionantă colecție de răni.

Dar, vezi tu, dacă stai să te gândești ai să remarci că asta li s-a întamplat și părinților, și bunicilor, și așa mai departe. Toți au trecut prin asta, singura diferență vine probabil din nivelul de rafinament pe care noi (adică, noi ăștia toți care populăm Pământul acum) l-am atins. Suntem mai conștineți de noi, ne vedem mai bine pentru că avem puterea să o facem și nu trebuie să ignorăm nici nivelul la care am ajuns ca societate din perspectiva permisivității (adică au fost înlăturate destul de multe dintre pericolele pe care le avem în exprimarea unicității, a individualității noastre), a respectului pentru individ, a evoluției și infiltrării psihologiei la toate nivelurile acesteia, a nevoii acute de reconectare cu spiritualitatea. Cred sincer că suntem norocoși. Avem răni multe, dar suntem norocoșiJ.

Textul de față este despre înverșunare și este de fapt un îndemn la toleranță și blândețe.

Văd, frecvent, în jurul meu tineri răniți de ceea ce au/nu au primit în copilărie, de iresponsabilitatea părinților și a adulților din jur, de lipsa lor de prezență și de slaba implicare. Și, da, toate astea au produs răni și unele sângerează tare abundent. Și toate astea au chemat la viață monștrii de tipul depresiei, deznădejdii, lipsei de iubire, lipsei de speranță.

Dar realitatea e că nimeni nu a inventat mașina timpului. Așa că nu ne putem întoarce fizic în copilărie, adolescență etc. pentru a remedia, bine nici măcar nu ar fi corect să se întâmple asta. Suntem pe drumul ales de noi, cu experiențele alese de noi, pentru a învăța lecțiile necesare evoluției noastre. Așadar, rămâne să reparăm, pentru a putea trăi, utilizând instrumentele magice pe care le avem la dispoziție. În definitiv, cui servește să le (pe ele, pe răni) păstrăm sângerânde? Reproșurile trebuie să se termine la un moment dat și condițiile necesare închiderii rănii gravitează în jurul iertării, toleranței și blândeții. Alege să închizi rana pentru tine, fă-o măcar pentru că tu, la un moment dat, te-ai simțit mai matur și mai puternic, fă-o pentru că tu ai șansa și oportunitatea de a schimba ceva, fă-o pentru că e frumos ca al tău copil să nu preia și să nu ducă mai departe a ta suferință și a ta neîmpăcare și mai fă-o pentru simplul fapt că și ei, părinții, sunt oameni, doar oameni, în curs de învățare, cu traume și probleme, speriați, încăpățănați, care au senzația că în relația cu tine stau pe un covor care se deșiră în timp ce în altă parte se înșiră…

Fiecare generație reprezintă o șansă la vindecare pentru cea anterioară. Și ca să vă convingeți, uitați-vă, spre exemplu, la relația dintre copiii și părinții voștri. Sigur ați remarcat, poate v-a și rănit, disponibilitatea emoțională a bunicilor față de nepoți (limitată în relația cu tine-copilul), afectivitatea manifestă (de care, cel mai probabil, tu-copilul nu ai beneficiat), venerația fățișă (pe care tu-copilul nu ai intuit-o în relația cu tine). Copilul tău reprezintă o șansă pentru deblocarea și vindecarea părintelui tău, așa cum și nepoții tăi îți vor da ție oportunitatea de a te lăsa să simți și să experimentezi iubirea fără atât de multă teamă, căci de fapt totul se rezumă la iubire, la cât de mult îți permiți să o experimentezi. Amintește-ți de relația cu bunicii tăi, simțeai mai multă afecțiune, acceptare, apreciere din partea lor?

Acum te invit să te uiți la tine, dar să te analizezi cu mare sinceritate, așa cum îi analizezi pe ai tăi părinți. Ce remarci? Că stai un pic mai bine, dar că mai ai și tu de lucrat, nu? Știu că tu crezi că ești totalmente diferit de părinții tăi, juri că nu vei produce vreodată vreo rană copilului tău, că o să fii acolo etc. Și le faci pe toate în limita disponibilității tale (în timp ce te confrunți cu rănile sângerânde)… așa cum au făcut-o ai tăi în limita disponibilității lor (în timp ce retrăiau, vindecau sau se forțau să ignore propriile răni sângerânde).

Dacă generațiile anterioare au avut responsabilitatea de a zgândări sisteme politice, de a câștiga libertatea de exprimare, nouă cred că ne revine responsabilitatea de a schimba două aspecte ale vieții:  raportarea la familie și la Divinitate. Sunt sigură că simțiți cu toții că se rescrie ceva în modul de funcționare a familiei, parcă rănile sunt din ce în ce mai des puse sub lupă și aduse în atenția celor care le-au cauzat, și parcă și părinții sunt mai deschiși și ne caută pentru a mai repara câte ceva, parcă noi, în familiie noastre, nu mai putem continua ceva nu e bun pentru noi doar pentru că ne e frică să ieșim din zona noastră din confort. Și mai e ceva, niciodată nu cred să fi fost o presiune atât de mare pe familie în sensul de a furniza iubire, susținere, acceptare, înțelegere, comunicare, egalitate, ca acum. Și cum principalul dicționar privind iubirea vine din religie, revoluția nu se poate întâmpla fără o reîntoarcere la Divinitate… fără a reintegra iubirea. Ne îndreptăm către modele guvernate de iubire, acceptare, conținere, modele pe care să le extragem din relația cu Divinitatea și să le exercităm și să le aprofundăm în familie.

Și cum principalul promotor al iubirii a fost religia, trebuie să înțelegem dezvoltarea familiei în strânsă legătură cu ceea ce religia ne-a spus că e și că nu e iubirea.

„În rândul al doilea, religia este necesară familiei, nu numai individului, pentru că nu numai omul, ci şi familia este creaţia lui Dumnezeu. Şi după cum omul e dator să-şi cunoască şi să-şi adore Creatorul, tot aşa şi familia.”

Mladin, Nicolae, Tineretul și Creștinismul. Repere duhovnicești pentru tinerii zilelor noastre

Funcțiile afective exercitate de familie au fost dictate de modul în care societate a văzut și s-a poziționat față de Divinitate. Divinitatea a fost cel mai adesea asimilată Judecătorului (care la nivelul familiei a fundamentat seria de interdicții privind ceea ce ar fi putut leza modul în care este percepută familia ta – „Dar ce o să spună lumea?”, „Să nu mă/ne faci de râs!” – mereu pare să fi fost acolo cineva care să cântărească tot ceea ce faci), autoritate în fața căreia trebuie să fii supus și umil pentru a beneficia de ceva mai bun (condiționare:)), în fața căreia nu ai dreptul să ridici ochii (pentru că nu ești suficient de bun). Și, cum este creația Divinității, familia a trebuie să urmeze același pattern. Așadar, majoritar, întorcându-mă la copilăria mea, relația părinți-copii a fost una de tipul părinții sunt zei, copilul acel ceva de manipulat, care trebuie să îmi fie mie, părinte, recunoscător că i-am dat viață (… deci tu ca entitate nu valorezi mare lucru… ești prea mic, insuficient și nedemn), de regulă, o relație de tipul „eu te-am făcut, eu te omor!”

Cred că așa au crescut cei mai mulți dintre cei cu vârste cuprinse în intervalul 30-40 de ani (asta e generația mea, așa că despre ea îmi permit să vorbesc:).

Pe mine modelul acesta mă revolta, dar mă revolta pe mine care știam (pentru că avusesem șansa) că se poate și altfel și nu înțelegeam de ce ceilalți îl tolerau (bine că am căpătat mai multă înțelegere de-a lungul anilor:). Dacă te vei uita în jur ai să vezi cât de răspândit și de acut este acest complex al celui mic și insignifiant – ai să-l intuiești în prea multă competitivitate, în nebunia de a demonstra, în comportamentul umil etc. Adevărul e că acest complex al celui mic și insignifiant (promovat de religie și care nu are nicio legătură cu Dumnezeu/Divinitatea sau cum vrei să numești) trebuia aplicat în familie pentru a continua să își facă simțite rezultatele la nivelul comunității, al societății. Aripile trebuiau tăiate de foarte devreme, sămânța lipsei de importanță trebuia rapid semănată ca să producă efecte în timp util și real, altfel cum ar mai fi arătat și cui i-ar fi plăcut și, mai important, cine ar fi putut să susțină un peisaj cu oameni cu stimă de sine ridicată, care se acceptă așa cum sunt și sunt acceptați, care știu să se aprecieze și sunt apreciați, care experimentează iubirea în forma pură, care știu ce vor de la viață, care știu să ia doar ceea ce merită. Și părinții trecuseră prin acest proces, de aceea puteau să îl pună atât de bine și exact în scenă. Acum nu prea mai merge modelul acesta. Nu zic că nu se mai practică, dar la scară mult mai mică și cred că suntem din ce în ce mai pregătiți să experimentăm o altă dimensiune a vieții. Iar raportarea la Divinitate s-a schimbat și ea, evident. Divinitatea – Dumnezeu, Atoatecreatorul sau cum altfel te simți comfortabil să numești această Energie – pare să fi fost coborâtă din sferele străine și reci, integrată în fiecare dintre cei dornici să o recunoască în propria persoană, oferind ceea ce era în minus în noi: iubire necondiționată, iertare, acceptare.

O mică povestioară despre cum un banal gest poate să te învețe că ești „cel mic și insignifiant”

Îmi amintesc că mergeam când eram copil la niște rude și, la petreceri, aveau o masă specială pentru copii. Nu mi se părea nimic mai jignitor, umilitor și înjositor decât asta, mai ales că cel mai adesea mă simțeam cu mult mai matură și mai puternică decât cei puși cu mândrie la masa celor mari. Bine, tot stăteam la masă, indiferent de revolta interioară, că na, asta era regula, deși mi-aș fi dorit ca ai mei să se revolte în locul meuJ, mai ales că ei chiar nu credeau în astfel de categorii. Dacă mă gândesc la fiica-mea, prima persoană de care are grijă când e vorba despre organizarea unei petreceri este ea. De ea are grijă și mă bucură asta, deși aș aprecia și ceva ajutor:)), dar e mai important pentru mine că ea a învățat că merită aceleași privilegii ca și ceilalți și că nu permite nimănui să o pună la o masă mai mică pentru simplul fapt că e copil.  

Secretul vindecării: Iartă!

Dar noi, cei de acum, indiferent de vârstă, avem libertatea să investigăm de ce nu ne e bine, să încercăm să aflăm cine suntem, de ce suntem cum suntem și de ce simțim ce simțim, și cred că am devenit și mai conștienți de faptul că e în noi, că avem puterea de a face față rănilor care ne debilitează. Și mai putem face ceva absolut minunat: putem vindeca prin iertare. Iar asta chiar este un serviciu minunat pe care ni-l putem face, și iertarea chiar vine de la Divinitate!

Și nu zic că e treabă ușoară asta cu iertarea, chiar nu e, ai putea chiar să o califici ca fiind o formă de masochism pentru că trebuie să călătorești către momentul producerii rănii, să te expui plenar, să o simți până în ultimul oscior, să simți că te dezintegrezi, că îți pierzi absolut toate reperele în încercarea de a înțelege ce s-a întâmplat – dar nu uita că ai crescut și îți poți permite chiar să își faci glasul auzit, ai putea chiar să încerci o discuție cu ai tăi, ca să îi înțelegi și pe ei – , să integrezi și abia după toate astea să eliberezi, deci să ierți. Și nu cred că poți experimenta iertarea celorlalți fără să ți-o dai ție, fără a te ierta pentru toate neajunsurile, pentru toate momentele în care le-ai permis altora să te rănească, să te pună la colț etc., și fără o întoarcere la Divinitate, adică la acea scânteie care e în tine și în toate, fundamentată pe iubire și compasiune, pe acceptare și toleranță.

Unele sunt ușor de eliberat și iertat, altele îs complicate și necesită căutarea unui sprijin în exterior pentru a vedea ce s-a întâmplat – important e să nu uiți că nu ești singur. Sigur există un psiholog bun pentru tine sau un altfel de terapeut cu care să rezonezi energetic și care să te însoțească în această călătorie. Important e să ai curaj să ceri ajutorul!

Și nu uita ceva: în toate rănile, în toate traumele există și o parte bună, un câștig. Identifică-l pe al tău! Spre exemplu, știu pe cineva care la nașterea fratelui simte că pierde toate beneficiile afective din partea părinților. Doar pentru o secunda, atât durează pierderea, în schimb câștigă autonomia emoțională.

Pentru cazurile mai ușoare, îți propun următoarea strategie de eliberare:

Identifică „supărarea”, investigheaz-o mergând în momentul în care s-a produs, trăiește-o la intensitatea de atunci, vezi cine a fost implicat și, după ce ai lămurit-o, las-o să plece: „Mamă/Tată/Părinți, te iubesc/vă iubesc! Îți/Vă mulțumesc pentru tot ceea ce m-ai/ați învățat despre (rana). Te/Vă iert pentru toate dificultățile, reacțiile exagerate, lipsa de reacție etc. Mulțumesc pentru experiență pentru că astfel am învățat (nominalizează beneficiile). Te/Vă iubesc!”

Și repetă afirmația până când simți că suferința nu mai e vie.

Cu drag,

Raluca.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s