Insuportabila ușurătate

Publicat de

În urmă cu câteva săptămâni, într-o după-amiază, îmi sună telefonul. La capătul celălalt o voce sfârşită îmi dă vestea cumplită: M., copiii şi P. au avut un accident şi au murit. În secunda 2, mintea îmi e inundată de această informaţie, în timp ce un gând începe să îmi răscolească tot corpul: „Insuportabila uşurătate a FIINŢEI” (mă întrebam ce treabă are Kundera în acest peisaj) şi se repeta la nesfârşit în toată suferinţa incredibilă a corpului, în toată negarea realităţii. Şi a rămas mult timp gândul asta cu mine… şi la înmormântare era, şi văzând toată suferinţa rudelor, gândul tot acolo era şi în relaţie cu propria mea suferinţă, el tot acolo. Şi presupun că va rămâne cu mine, pentru că are caracter de revelaţie: planul material, fizic este afectat de moarte, pentru spirit moartea e doar o nouă poartă pe care o trece după ce şi-a învăţat lecţiile asumate.

Toate se întâmplă la momentul oportun şi nici măcar o secundă mai devreme.

Aşa a fost şi cu înţelegerea acestei afirmaţii. Confruntată cu suferinţa asta, am început să îmi reamintesc visele prevestitoare ale lui M., sentimentul meu constant de nepermanenţă fizică în relaţie cu ei, deşi energetic eram conectaţi, disperarea şi perseverenţa lor de a-şi învăţa lecţiile, de a se descoperi, de a se înţelege, de a lucra cu voracitate pentru a vindeca din rănile acumulate de-a lungul acestei vieţii. În perioada aceea, făceam pentru cel mic un exerciţiu pentru vinderea candidei, exerciţiu pe care îl făceam folosind energia sa. Energia asta o simţeam instantaneu, conectarea era imediată. În ziua aceea, nu am simţit-o… era nevoie de ea în altă parte. Mă trec fiori punând totul cap la cap.

Dar dincolo de suferinţă, toată perioada a fost marcată de o linişte, de natural, de aşa trebuia să se întâmple şi simţeam că e în regulă că a fost aşa.

Uitându-mă în jur, când moartea vine în apropierea noastră, doar atunci şi doar pentru o foarte scurtă perioadă de timp, începem să îi acordăm puţină atenţie şi atunci ne simţim:

Mai întâi: paralizaţi, dar revoltaţi

Apoi: mici şi revoltaţi

Şi rămânem: dezarmaţi, dar în continuare maxim revoltaţi

Iar după ceva timp: ne întoarcem la viaţa noastră fizică, uităm, ne mai ascundem un pic de moarte, sperând că pe noi nu ne va găsi.

Atât de puternică este frica asta de moarte şi atât de puţină „educaţia” avem în a o primi, încât tindem frecvent să credem că nouă ni se va întâmpla aşa o monstruozitate.

Această trecere a dragilor mei prieteni mi-a permis să fiu în preajma morţii şi să mă împrietenesc puţin cu ea. Şi atunci, s-a întâmplat ceva fabulos: nu am mai fost revoltată, nu am opus rezistenţă, s-a instalat o linişte incredibilă. Şi pentru asta le mulţumesc, încă ceva ce m-au ajutat să învăţ. Şi liniştea a apărut, după un efort de o secundă în care mi-am amintit experienţele mele legate de trecere:

Povestea 1

Aveam 13 ani cred, o apendicectomie mă impiedică să merg într-o tabără (sincer, cred că inflamaţia a apărut la momentul oportun ca să mă scape de plecare, îmi amintesc clar că nu îmi voiam să merg). Banală pentru unii, pentru mine avea să fie prima călătorie în afara corpului. Din cauze pe care aveam să le înţeleg mai târziu, anestezia rahi nu a funcţionat, dar personalul a avut grijă să introducă anestezicul şi pe alte căi, astfel încât operaţia să fie cât de cât suportabilă pentru corp. Dar în toată durerea aia fizică, eu am ieşit din corp şi priveam de sus ce se întâmpla pe masă, puteam vedea durerea corpului, dar sus acolo era linişte, şi uşurătate şi simplă observare, nu judecată, nu întrebare, nimic, doar observare.

Povestea 2

Cred că au trecut vreo 3 ani până la următoarea Călătorie. Mă plimbam cu o prietenă. Pur si simplu, dintr-odată m-am văzut de sus. Priveam, vedeam şi atât. Nu era niciun gând dual cu privire la ceea ce vedeam: nu era nici bine, nici rău, nici frumos, nici urât… nu era nicio urmă de judecată. Era linişte, era uşor, incredibil de uşor.

Povestea 3

La 18 ani, aveam să fac cea mai importantă călătorie de până acum. O banală operaţie de extirpare a amigdalelor avea să îmi mai deschidă un pic orizontul. Totul părea să se desfăşoare normal, chiar mi s-a părut distractiv şi educativ cum amigdalele erau pur şi simplu răzuite în timp ce eu comunicam cu chirurgul. Totul a decurs normal până pe seară când rănile s-au deschis şi în ciuda străduinţelor medicilor şi asistentelor s-au încăpăţănat o lungă vreme să rămână aşa. Îmi amintesc instrumentele utilizate pentru a face presiune pe răni pentru a-le închide… păreau de tortură, şi oricum torturată mă simţeam. Suferinţa fizică, gustul propriului sânge, violenţa cu care ieşea, toate au fost înfiorătoare. Îmi amintesc că pe peretele din faţă era o icoană cu Isus. Îmi aminesc că sătulă de suferinţă i-am cerut să mă ia, chiar a fost autentică cererea. Nu mai puteam să duc nici suferinţa mea, nici pe a mamei care asista neputincioasă la spectacol. Şi în acel moment s-a rupt filmul. Şi în timp ce trupul era pus în diverse poziţii şi îi erau aplicate diverse tehnici pentru a-şi reveni (ştiu asta din poveştile mamei), eu m-am dus într-un loc uşor, dar cu esenţă, cred că era amurg, era o linişte desăvârşită – loc în care aveam să ajung din nou, ani mai târziu, în meditaţiile din Al Şaptelea Plan al Existenţei. Dintr-odată în stânga mea a apărut o fiinţă, intuitiv am ştiut că era o energie masculină şi mi-a repetat doar atât: „Numai cu iubire te vei salva! Numai cu iubire te vei salva!”. M-am trezit dimineaţa având în faţă o mamă epuizată, speriată şi cu un medic care spunea că regretă că a luat decizia de a mă opera. Perioada următoare a fost marcată de frecvente leşinuri, atacuri de panică şi o depresie serioasă. Depresie pe care ştiu şi nu ştiu de ce a trebuit să o trăiesc pentru că m-a împiedicat să pun în practică ceea ce fiinţa de lumină îmi spusese că îmi va aduce salvarea.

Uşurătatea Fiinţei este de neînţeles pentru trup şi construcţia noastră egotică. Egoul a uitat că trebuie să conţină doar mecanismele de supravieţuire şi apărare şi s-a încărcat de-a lungul vieţii cu infinite frici şi crede profund că o persoană nu e altceva decât acest trup şi că de el e condiţionată existenţa sa.

După această experienţă, recunosc că viaţa mea s-a schimbat. Am învăţat să mă bucur şi mai mult de fiecare zi, să apreciez şi mai mult lucrurile simple şi frumoase pe care le întâlnesc pe drumul meu. Sunt azi mai hotărâtă, îmi pun toată energia pentru a aduce în viaţa mea ceea ce îmi doresc, nu mai amân sau amân doar până când energetic sunt convinsă de decizia mea.

Tu când te-ai gândit ultima oară la cât de preţios e timpul pe care îl avem?

PS: Dacă ţi-a plăcut, dacă ai ceva de împărtăşit sau dacă crezi că te pot ajuta, scrie-mi folosind formularul de la rubrica Contact. Aştept cu interes veşti de la tine!

Cu drag,

Raluca

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s