Programele… chiar ne conduc

Publicat de

Bine te-am regăsit!

Te-ai întrebat vreodată cum te afectează tot ceea ce auzi şi care are un aer de normă sau lege?

Pornesc de la două exemple:

  1. Când era foarte mică fiica mea avea tendinţa de a ţine gura deschisă. Ce am făcut? Ce am auzit la mama mea: dacă nu închizi gura, o să intre musca. Şi i-am repetat această afirmaţie de  o mie de ori.
  2. De fiecare dată când umbla desculţă fiica mea, pe gresie, pe afară, indiferent de condiţiile meteo, nu i-am spus nimic, nu că ar putea să răceacă, nu că ar putea să o doară burtica, nimic. Am lăsat-o să se bucure de conectarea cu pământul.

Efectul situaţiei 1: ne-am mutat lângă Bucureşti, la ţară, evident miliarde de muşte. Ce face fiica mea? Dezvoltă aproape o fobie legată de muşte. Plânsete, urlete, suferinţă reală. Evident că nici nu mi-a trecut prin gând de unde ar putea să vină. Până într-o zi când m-am surprins ameninţând-o că dacă nu închide gura, musca va intra. Afirmaţia mea, se transformase într-un program care îi ghida viaţa. Şi frica ei era logică: dacă intră musca poţi să te îneci, astfel, îţi este afectată respiraţia, deci are legătură cu viaţa şi cu moartea. A trebuit să lucrăm un pic această frică: mai întâi am învăţat să acceptăm că are un temei real, apoi a trebuit să învăţăm să avem încredere în capacitatea organismului de a ne proteja în astfel de situaţii, de a înţelege că acesta are reacţii menite a ne salva – că dacă se întâmplă să înghiţim musca, vom începe să tuşim, că astfel gătul care simte intrusul va avea o reacţie de expulzare a „inamicului”.

Efectul celei de-a doua situaţii: spre desosebire de alte fetiţe cărora le era servit argumentul picioare goale, durere de burtă şi care s-au regăsit în situaţia de a trăi o astfel de boală, fiica-mea nu a suferit niciodată de o astfel de afecţiune. De ce? Foarte simplu: nu fusese programată pentru această afecţiune. Nu avea receptori pentru aşa ceva.

Concluzia: ceea ce auzim de la adulţii din jurul nostru, ce ni se repetă în mod obsesiv, şi chiar şi nespusele – ceea ce simt, ştiu părinţii, ceea ce le ghidează sistemul de referinţă – se resfrânge asupra copiilor, se transformă în programe cu care nu că ne luptăm toate viaţa, dar ne dăm toată silinţa să le transformăm în realitate, pentru că am fost dotaţi cu mecanismele de a lupta cu ele. Noi am uitat ce să facem când totul e simplu, frumos şi când lucrurile curg natural. Noi avem scenarii de îndeplinit, pentru că am învăţat că viaţa trebuie să fie grea, trebuie să suferim, să luptăm, că liniştea şi armonia interioară sunt nişte concepte abstracte şi că oricum nu suntem noi vrednici de aşa ceva.

În acest context, programul reprezintă tot ceea ce auzim, simţim cu privire la un subiect, toată încărcătura care ne este transmisă verbal şi nonverbal şi care determină până la virgulă un anumit comportament. De regulă, punem toată stăruinţa noastră în crearea scenariului perfect pentru derularea programului şi, implicit a comportamentului, pentru că învăţând programul, uităm că se poate şi altfel:)).

Şi totuşi pentru că această gândire ne afectează pe toţi în mare măsură, am creat, pentru că tot noi am făcut-o, un mecanism – boala. Că e uşoară, că e mai grea, boala reprezintă o oportunitate, un cadou pe care ni l-am făcut pentru a scoate la suprafaţă din agitaţia, durerea, neputinţa, furia, tristeţea din interior. Nu cred că boala are doar componentă fizică. Pentru mine, boala este materializarea unui conflict, a unei traume, şi am credinţa profundă că Dumnezeu ne-a înzestrat atât cu capacitatea de a crea boală, cât şi cu cea de a induce sănătatea. Şi atunci, orice boală este de fapt purtătoare de mesaj, ne spune ceva despre ceea ce creează un disconfort la un anumit nivel al Fiinţei noastre. Şi cred cu tărie că a sta un pic în boală, în traumă, în conflict, a ceda toată rezistenţa şi înverşunarea, şi a renunţa la întrebările de ce mie, de ce eu, reprezintă premisele vindecării.

În practica mea, am întâlnit oameni cu simptome pentru care medicii nu găseau explicaţii, dar care şi-au acordat şansa de a rămâne puţin acolo în boală, pentru a-şi înfrunta frica. Şi atunci răspunsul vine, iar vindecarea e inerentă. Am asistat la un exemplu de vindecare spontană care mi-a arătat forţa rămânerii în conflict şi a săpăturii pentru rezolvare. Persoana cu care lucram avea gătul şi umerii plini de pete roşiatice. Medicii îi recomandaseră nişte creme speciale pentru hidratare, dar tot amâna să le cumpere, am întrebat-o de ce amână şi mi-a replicat că simte că rezolvarea vine din altă parte. Atunci ne-am pus pe treabă şi am lucrat această problemă. Am întrebat-o ce a auzit în copilărie despre pielea sa. Îmi povesteşte că rudele îi spuneau frecvent că are pielea închisă, că nu e din neamul lor, că nu e a lor …vă puteţi imagina durerea resimţită de copil la auzul acestor afirmaţii. O întreb: bun şi petele tale cum te afectează? Răspuns: dacă le expun la soare, pielea devine şi rămâne albă. Şi iată cum, astfel, putea ea să îşi ocupe locul cuvenit în rândul familiei.

Înţelege-ţi cum a funcţionat afirmaţia rudelor, acest program sedimentat adânc în sufletul copilului şi adultului, refuzul sau negarea aparteneţei la neamul lor de oameni cu pielea deschisă la culoare? Trebuie să dezvolt ceva pentru ca pielea mea să devină albă şi, astfel, ei să mă recunoască ca fiind a lor.

După 2 zile de rumegat afirmaţia, de retrăire a durerii provocate de acele cuvinte, de muncă de iertare a celor care au făcut-o să se simtă aşa, persoana mă anunţă că petele au dispărut. Acestea aveau să apară ulterior pe perioade foarte scurte de fiecare dată când se simţea exclusă, dar acum această persoană minunată îşi recuperase puterea în lupta cu petele, înţelegea ce anume din ea le generează şi ştia şi cum să dizolve factorul determinant.

Întrebări ajutătoare în descifrarea unei afecţiuni:

  1. Cine, când, ce mi-a spus despre organul afectat?
  2. Ce beneficii îmi aduce boala aceasta? Cât de tare vreau să păstrez aceste beneficii? Ce schimbări produce boala?

3.Vine boala să adeverească scenariul identificat la punctul 1?

  1. Care e cel mai cumplit lucru care mi se poate întâmpla dacă stau în traumă?

Cel mai adesea, răspunsul este NIMIC. NIMIC nu va păţi esenţa ta. Nimic rău, ba chiar va deveni mai puternică, cu o suferinţă în minus, cu o frică în minus.

 

Cu drag,

Raluca.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s