Lupul cel bun și lupul cel rău

Salut!

Îți propun astăzi să continuăm discuția despre stima de sine. Pentru început te invit să citești povestea de mai jos. Povestea o regăsești în cartea „101 povești vindecătoare pentru copii și adolescenți” scrisă de George W. Burnes și apărută la editura TREI. Cartea este un instrument minunat pe care poți să îl folosești în munca cu copilul/copiii tăi.

 

„Un bunic stătea împreună cu nepotul său pe o piatră, alături de un pârâu ce susura.

– Spune-mi o poveste, l-a rugat nepotul.

– E o poveste cu doi lupi, a spus bunicul. Când creștem, avem uneori senzația că în noi sunt doi lupi care se luptă să preia controlul. Ți l-ai putea imagina pe primul lup cu o blană moale și gri, o privire blândă în ochi și poate chiar un zâmbet plăcut pe față. E un lup care arareori își folosește dinții și e dispus să facă un pas înapoi pentru a-i lăsa pe cei mici să se hrănească. L-am putea numi lupul păcii, al iubirii și al bunătății, pentru că lupul crede că, dacă toți trăim în pace unii cu ceilalți, fiecare animal și fiecare om în parte vor fi mult mai fericiți. Pentru acest lup, dragostea e ceea ce contează mai mult decât orice altceva. Vezi tu, el știe că, fără dragoste, lumea noastră alcătuită din lupi și animale ar înceta să mai existe. O mamă își îngrijește, hrănește, îmbracă, adăpostește și își apără copilul de pericole pentru că îl iubește. Venim pe această lume dintr-un act de iubire și creștem prin iubirea pe care ne-o arată părinții noștri. Tânjim să fim iubiți și viețile noastre sunt hrănite și îmbogățite când iubim și suntem la rândul nostru iubiți. Lupul acesta, de asemenea, pare să știe că bunătatea e parte din acea iubire. Când suntem buni unii cu alții e posibil – deși nu întotdeauna – ca și ei să ne arate bunătate. Zâmbește cuiva și există șanse ca acea persoană să îți întoarcă surâsul. Oprește-te din drum pentru a ajuta și cel pe care-l ajuți probabil că te va ajuta și el când ai nevoie. Lupii seamănă întrucâtva cu oamenii și trăiesc în grupuri. Se alătură unii cu alții și, în general, se simt mai bine când se apropie unii de alții într-un mod cald, armonios. Dar, a continuat bunicul, să ne imaginăm că există un alt lup în haită care nu gândește la fel. Lupul acesta are o față rea, neplăcută. Din când în când, își ridică buzele pentru a-și arăta dinții amenințător către alte animale. Când face asta, ei, de obicei, simt teamă în locul iubirii și respectului, pentru că acesta este lupul fricii, al lăcomiei și al urii. Poate că e înspăimântat sau speriat, și de asta stă tot timpul în gardă. Din nefericire, nu a învățat că fiind așa de furios și agresiv cu ceilalți, gândindu-se pe cine sau ce urăște în loc de pe cine sau ce iubește, naște o grămadă de sentimente negative în sine și printre ceilalți lupi. Lupul acesta caută să fie șef, în timp ce lupul păcii, al iubirii și al bunătății caută fericirea și bunăstarea celorlalți, ca și pe a sa. Așa cum îți poți imagina, doi asemenea lupi într-o haită vor concura pentru a vedea care are dreptate. Lupul păcii, al iubirii și al bunătății vrea să împărtășească aceste valori tuturor, dar lupului fricii, al lăcomiei și al urii îi pasă doar de el însuși. Se simte rău în el însuși și îi face pe cei din jur să se simtă rău. Să ne imaginăm în continuare, a spus bunicul, că doi lupi ca aceștia se luptă în interiorul tău.

Copilul a privit în sus către bunic, cu ochii măriți:

– Care din ei va câștiga? a întrebat blând.

Bunicul a privit în jos, cu bunătate în ochi, cu vocea blândă și a răspuns:

– Cel pe care îl vei hrăni.”

 

Sunt sigură că lupta aceasta nu îți este străină. Dacă ar fi să fii sincer cu tine, care ar fi răspunsul tău? Care dintre cei doi lupi găsește hrana adecvată în tine? Și ca să îți dai seama care ar fi cauza pentru care lupul fricii, al lăcomiei și al urii este cel care preia frâiele, întoarce-te în copilărie, vezi ce hrană ai primit de la părinții tăi și caută soluții pentru a diminua din puterea acestei bucăți din tine.

Fiecare dintre noi ascunde un lup rău. Toți am fost răniți, toți ne-am simțit, poate, insuficienți. Întrebarea e, dacă merită să îl hrănești în continuare. Lupul cel rău își fundamentează existența pe lipsa iubirii – el nu a primit-o așa cum avea nevoie, așadar nu a avut cum să învețe cum se simte să primești și să dai iubirea -, a devenit lacom și posesiv, în încercarea de a apuca cât mai mult de la viață pentru a putea acoperi golul, deficitul, și a învățat să trăiască într-o religie a urii, pentru că dacă urăște nu va mai suferi dacă ceilalți nu îl iubesc. Acest lup va fura din importanța oricărui gest de bunătate care vine înspre tine, îl va deforma, pentru că el a învățat că nu merită și că nu e demn de lucruri bune și te face și pe tine să crezi că nici tu nu meriți ori că nu ești demn. Dar nu e totul pierdut. Pentru a controla lupul cel rău trebuie să ai curajul să te vezi așa cum ești, cu toate lipsurile și neajunsurile. Apoi trebuie să devii atent și perseverent. Atent pentru a observa când și ce anume îl activează și perseverent în ai dizolva, destructura raționamentul.

Hrană pentru lupi

Lupul păcii, al iubirii și al bunătății Lupul fricii, al lăcomiei și al urii
Curaj

Neutralitate

Bunăvoință

Acceptare

Rațiune

Iubire

Bucurie

Pace

Mândrie

Mânie

Dorință

Frică

Suferință

Apatie

Ură

Vină

Rușine

Adaptare după Scala Conștiinței lui David R. Hawkins

 

Instrument de lucru

Dacă vrei să schimbi balanța puterii, pentru a fi mai aproape de esența ta, îți sugerez să îți acorzi ceva timp cu tine însuți și să identifici emoțiile negative care te ghidează. Apoi folosește mecanismul afirmațiilor.

Spre exemplu: Dacă ești ghidat de frică, primul pas este să admiți că aceasta există în interiorul tău, asta înseamnă că alegi să nu îi mai opui rezistență, pentru că tocmai neacceptarea acestei ipostaze a propriei persoane este cea mai bună hrană pentru orice emoție negativă.

  1. Ai putea să repeți (pentru minimum 30 de zile consecutive) următoarea afirmație: Te văd frică, văd cât de puternică ești, dar aleg, începând din această clipă, să nu te mai ignor sau să îmi mai doresc să te reduc la tăcere. Nu mă mai împotrivesc și știu că atunci când ai să vezi că nu ai cu cine să te lupți, ai să te întorci în lumina care sunt.
  2. Identifică ce anume generează în tine această emoție negativă – ce comportament, ce stare – și adaugă o afirmației: Spre exemplu, în cazul fricii, persoana ghidată de această emoție se simte cel mai probabil înspăimântată, lipsită de apărare, anxioasă. Adaugă-le și pe acestea în ritualul tău zilnic.

Deși îmi e frică, mă iert și mă accept așa cum sunt.

Deși mă simt lipsit de apărare, mă iert și mă accept așa cum sunt.

Deși sunt anxios, mă iert și mă accept așa cum sunt.

  1. Vezi de unde vine și iartă.

Frica are de cele mai multe ori legătură cu pedeapsa. Vezi despre ce pedeapsă e vorba și cine te-a pedepsit.

Dragă ….., te iert și te eliberez. Este în regulă să fac asta și sunt în siguranță.

 

Pentru cultivarea emoțiilor pozitive, ia componentele care hrănesc lupul cel bun și spune: Eu sunt iubirea. Eu sunt acceptarea. Eu sunt pacea. Eu sunt bucuria etc.

Spor la treaba! Reamintește-ți, în fiecare clipă, că ești frumos, perfect și complet. Totul este bine în lumea ta, mai ales dacă îi dai voie lupului păcii, al iubirii și al bunătății să observe toate lucrurile minunate pe care deja le ai.

 

Cu drag,

Raluca.

Reclame

Stima de sine

Bine te-am regăsit!

Îți propuneam în articolul trecut să te uiți la mediul în care trăiești, la oamenii cu care interacționezi și să identifici ce din tine e reflectat în exterior. Astăzi îți propun să te uiți într-o oglindă și să-ți analizezi nivelul stimei de sine.

Rezultat al interacțiunii permanente dintre iubirea de sine, modul în care te percepi și  încrederea pe care o ai în propriile forțe, stima de sine este ceva ce comunici prin toți porii tăi și care dictează poziția ta în familie, în societate, la birou.

Dacă îți e greu să vorbești în termeni pozitivi despre tine, dacă îți e greu să iei decizii, dacă îți e greu să îți aperi punctele de vedere, e foarte posibil să ai o stimă de sine scăzută.

Pe scurt, stima de sine se referă la cum te vezi și la cum evaluezi ceea ce vezi (îți place sau nu).

Nivelul stimei de sine depinde de:

– Cât de bine te cunoști, cât de bine îți știi puncte forte și slabe, nevoile și aspirațiile;

– Discursul interior cu privire la sine;

– Ce crezi că meriți să primești;

– Raportarea la eșec și la judecata celuilalt.

Îți propun în tabelul de mai jos o trecere în revistă a termenilor și expresiilor asociate conceptului de stimă de sine, dar și a instrumentelor de operaționalizare a acestora.

Termeni și expresii asociate conceptului de stimă de sine

index

Andre, Christophe, Lelord, Francois, „Cum să te iubești pe tine pentru a te înțelege mai bine cu ceilalți”, Editura Trei, 1999, pg. 13

Nivelul stimei de sine este consecința a trei factori:

  1. Iubirea de sine, definită ca iubirea necondiționată pe care ți-o oferi, în care te vezi așa cum ești și te accepți așa cum ești, în care optezi pentru a te trata cu blândețe.
  2. Concepția despre sine, definită ca părerea sau concepția (este eminamente subiectivă) pe care o ai despre tine, despre șansa pe care o ai în fața situațiilor nefavorabile.
  3. Încrederea în sine, definită ca gradul în care te consideri capabil să acționezi  într-o manieră adecvată în situațiile importante.

Echilibrul stimei de sine

index2
Andre, Christophe, Lelord, Francois, „Cum să te iubești pe tine pentru a te înțelege mai bine cu ceilalți”, Editura Trei, 1999, pg. 20

Cristophe Andre și Francois Lelord vorbesc despre patru tipuri mari de stimă de sine, obținute prin corelarea nivelului cu stabilitatea stimei de sine. Aceste tipuri sunt:

  • Înaltă și stabilă – stima de sine nu este afectată de factorii exteriori: „Acesta nu consacră prea mult timp și energie pentru apărarea sau promovarea imaginii sale.”
  • Înaltă și instabilă – contextele competitive sau destabilizatoare pot avea un impact major asupra stimei de sine: „Ei reacționează atunci energic la critică și la eșec, pe care le percep ca un pericol și încearcă să se pună în valoare, afișând excesiv succesele sau calitățile lor.”
  • Scăzută și instabilă – stima de sine este sensibilă și reactivă la evenimentele exterioare, pozitive sau negative: „Subiecții care intră în această categorie fac eforturi pentru a oferi, lor și celorlalți, o imagine mai bună.”
  • Scăzută și stabilă – acest tip de stimă de sine nu răspunde la evenimentele exterioare, nici măcar la cele pozitive: „Subiectul pare a depune puțin efort pentru promovarea imaginii și stimei sale de sine, al cărei nivel scăzut îl acceptă și întrucâtva, îl suportă.”

Spre exemplu, dacă ai un copil care socializează greu, care aduce frecvent argumentul „nu pot”, căruia îi e frică să încerce, e foarte posibil ca acesta să aibă o stimă de sine scăzută. Cum stima de sine trebuie construită și consolidată permanent, ar trebui să îl ajuți pe copilul tău să învețe să facă asta. Spre exemplu, ai putea încerca următoarele:

– vezi ce programe i-ai transmis și controlează-te pe viitor: „e mic! ești mic și nu poți, ai nevoie de ajutor, e un copil mai sensibil și are nevoie de ajutor de la educatoare pentru a se integra etc.”

– ține minte că cea mai importantă componentă a stimei de sine este iubirea de sine și aici tu joci un rol fundamental. Nu condiționa accesul la tine și la iubirea ta de rezultatele sale! Iubește-l așa cum e și el va integra această iubire. Simțindu-se iubit, valoros și apreciat el va avea o bază solidă pentru o imagini de sine bună, va avea încredere în propriile forțe și în capacitatea sa de a face față situațiilor care apar de-a lungul vieții.

– vorbește-i despre rolul jucat de greșeală în procesul de învățare. Acordă atenție și învățăturilor cu privire la eșec. Nu uita că al tău copil reacționează la sistemul tău de credințe, așa că nu e suficient să îi transmiți verbal, el trebuie să vadă ceea ce comunici aplicat în situațiile de viață pe care le trăiești. Încearcă să îl ții departe de comparații – spune-i că e bun, deștept, frumos, demn să fie iubit, că merită să i se întâmple lucruri bune și că treaba lui este să fie varianta sa cea mai bună în fiecare clipă. Societatea și școala îl vor învăța mai târziu despre competitivitate, dar dacă va avea conștiința propriei valori, el va putea să pășească ca un individ cu stimă de sine ridicată. Nu îl lăsa să se compare cu tine: spune-i că și ție ți-a trebuit timp ca să înveți să faci ceva, dar că perseverența și timpul au rezolvat acest aspect; spune-i că și tu ai greșit și că astfel ai învățat ceva despre proces, spune-i că și tu ai trăit eșecuri, dar că probabil te-ai încăpățânat să faci ceva ce nu ți-a plăcut sau pentru care nu aveai competențele necesare, dar că ai învățat astfel ce mai trebuie să îmbunătățești la tine sau că ai înțeles cu ceea ce e bun pentru celălalt, nu e neapărat la fel și pentru tine. Spune-i adevărul (care să conțină și lecțiile învățate) despre toate astea!

– ajuta-l să învețe ceva special care să îi dea încredere și care să îi faciliteze dialogul cu ceilalți. Când fiică-mea a schimbat grădinița, a avut o perioadă de o lună în care părea că nu se regăsește, i se părea că ceilalți știau mai multe, că puteau face mai multe, că ea nu poate să facă nimic. Am cumpărat o carte cu experimente și am început să facem acasă. Văzând că îi reușesc a prins curaj și le-a arătat și colegilor și de acolo a început să construiască relația cu ei.

O persoană cu stimă de sine ridicată știe ce merită să ceară și să primească de la viață, deși analitică nu e un prizonier pe harta deciziei și indeciziei, nu consumă energie pe susținerea unei imagini de sine în care nu crede autentic.

Așa că, dacă ai o stimă de sine scăzută, apucă-te să o consolidezi. Uită-te în și la tine, identifică-ți calitățile și defectele, învață să le apreciezi pe amândouă, dezvoltă-ți abilitățile astfel încât să ajungi să te apreciezi și să te placi, vezi ce tipare îți ghidează viața și lucrează-le atunci când nu sunt în concordanță cu tine cel de acum.

Un instrument util în muncă de îmbunătățire a stimei de sine este lucrul cu afirmațiile. Lucrul cu afirmațiile permite convertirea dialogului interior dintr-unul negativ, focusat pe defecte și lipsuri în unul pozitiv, care creează condițiile optime pentru dezvoltare. Îți vin în ajutor cu  câteva afirmații, dar îți recomand să îți creezi propriile afirmații modelate pe aspectele pe care vrei tu să le lucrezi.

Iubirea de sine

– Mă iubesc și mă accept așa cum sunt. Mă aprob. Totul este bine.

Concepția despre sine

– Identific cu ușurință talentele și abilitățile pe care le am și le comunic cu ușurință. Este în regulă să fac asta și sunt în siguranță.

– Am tăria, puterea și cunoștințele pentru a face față tuturor provocărilor care apar în calea mea.

Încrederea în sine

– Este în regulă să greșesc. Greșeala este parte a procesului de învățare.

– Este în regulă să îmi apăr valorile, credințele și drepturile.

– Lumea este sigură și prietenoasă și eu mă simt în siguranță să arăt cine sunt.

– Îmi accept cu ușurință deciziile, știind că atunci când nu îmi mai sunt utile, le pot modifica. Îmbrățișez schimbarea.

Cu drag,

Raluca.

Exteriorul, instrument de decodificare a interiorului

  • Dacă mediul tău pare împânzit de moarte, e de fapt propria frică de moarte proiectată pe un ecran mai amplu, în care rolul principal revine morții.
  • Dacă te marchează cazurile de boală din jur, e pentru că ție îți e frică de boală și îți canalizezi toată energia pe identificarea acestor cazuri.
  • Dacă nu te simți iubit, e pentru că tu nu te iubești… și dacă tu nu te iubești, înseamnă că habar nu ai ce e aia și mai mult ca sigur nu ai receptorii necesari pentru a primi iubirea altcuiva.
  • Dacă te simți frecvent judecat și pus la zid, e pentru că tu o faci neîncetat cu tine și cu ceilalți.
  • Dacă ai parte de șefi autoritari, e pentru că e în tine și bucata aceasta.

 

Când tot ce văd în exterior e negativ, este pentru că interiorul meu este fundamentat pe lipsă și pe negativ. Când iubirea, acceptarea, iertarea etc. nu sălășluiesc în interiorul meu, nici mediul în care mă mișc nu poate fi altfel… pentru că nu aș avea habar ce să fac cu toate acestea.

Mediul în care îți duci viața este un bun indicator pentru munca pe care ai făcut-o până în prezent în interiorul tău. Iar pentru a avea acces la tine cel autentic trebuie să vezi ce se oglindește în fața ta, să te confrunți cu fiecare umbră pe rând. Cu fiecare umbră adusă în lumină, dispar de pe corpul tău energetic ventuzele care permiteau conectarea cu astfel de oglindiri.

Universul are o putere uimitoare de a aduce în viața noastră exemple, situații sau conjuncturi care să ne ajute să facem lumină la interior, căci acesta este de fapt scopul vieții: să ne cunoaștem, să ne descoperim armonia, pentru a vibra la unison cu Universul. Ce face minunat Universul este să ne pună în fiecare clipă față în față cu noi, cu ceea ce nu vrem să vedem din noi, pentru a ne elibera. E drept că munca noastră e tare dificilă. Să ajungi să înțelegi că nu celălalt e problema e un mare salt în conștiință. A-l vedea pe celălalt ca fiind un mare învățător, un ghid, în timp ce rănile tale sângerează, reprezintă, în esență, o formă de dizolvare a conexiunilor nesănătoase, aceasta fiind condiția de bază pentru reconstruirea relației cu tine și cu celălalt pe fundamente din ce în ce mai sănătoase, mai autentice.

Sunt sigură că ți se întâmplă frecvent să observi cum ceea ce te macină în interior este proiectat în exterior. Sunt sigură că te întâlnești cu persoane care se confruntă cu situații similare celor trăite de tine. Sunt sigură că te surprinde acest aspect. Acesta este cel mai simplu exemplu de oglindire. Și, de regulă, ne oprim cu raționamentul în această etapă: și celălalt se confruntă cu ce mă confrunt eu, așadar nu e nimic în neregulă cu mine – pentru că aceasta este una dintre cele mai mari frici pe care le avem. Toată lumea trece prin asta! De fapt, ce ne lipsește este exercițiul conectării interiorului cu exteriorul pentru că nu ne-a învățat nimeni sau pentru că nu ne-am dat niciodată timp pentru a înțelege cum și ce comunică, de fapt, cele două.

Dacă suntem nefericiți și ni se pare că mediul în care trăim e o realitate prea urâtă, e momentul să începem să ne întrebăm de ce e așa. Noi atragem o anumită energie, compatibilă cu energia pe care o emitem. Așa că, dacă nu ne place ce primim, e momentul să vedem ce din noi hrănește asta. E ceva din noi care rezonează cu realitatea urâtă și avem senzația că exteriorul ne este potrivnic.

Ce trebuie să facem este să învățăm să utilizăm acest instrument – legea oglindirii – și să vedem ce indicii ne oferă pentru a ști ce anume din interior trebuie cercetat, înțeles, integrat.

A lucra cu legea oglindirii presupune un efort de sinceritate. Noi am învățat că e frumos să adoptăm anumite comportamente și că e urât să ne abatem de la reguli. Așa că cei mai mulți dintre noi ajungem să fim buni actori și să mimăm excelent bunătatea, acceptarea, iertarea, cooperarea etc. În realitatate noastră, însă, toate implică condiționări și par să fie lipsite de substanță – pentru că ele există fără să fi fost de fapt experimentate. Întreabă-te cu câtă bunătate, blândețe, acceptare, te tratezi tu pe tine. Sunt sigură că răspunsul tău (cel autentic) va fi că mai deloc.

„Pot să le găsesc celorlalți 1.000 de explicații. Mie, nici măcar una!” – îți sună cunoscut?

Și dacă nu ai experimentat tu cu tine, cum poți crede că le dai celorlalți ceva autentic? Și mai mult: dacă nu ai experimentat tu cu tine, de unde știi ce să ceri și cum se simte să receptezi acel ceva. În spatele bunătății, acceptării, iertării, iubirii pe care o afișezi față de ceilalți se ascunde, de cele mai multe ori, un maldăr de furie și frustrare, pentru că joci un rol pe care nu îl înțelegi profund și, astfel, dezbraci de valoare și bunătatea, și iubirea, și iertarea etc. Noi oferim mai degrabă mecanic toate acestea. Iar în fiecare clipă în care nu suntem autentici, „câștigăm” la capitolul furie și frustrare.

Și capitolul furie se consolidează și mai bine în momentul în care apare în viața noastră o persoană care ne displace, care ne irită, care are acel ceva ce ne scoate din minți. În această situație, celălalt nu face decât să oglindească o bucată din noi pe care ne încăpățânăm să nu o vedem, să nu o acceptăm. Utilizând oglindirea avem acces la Umbrele noastre. E mult mai ușor să vezi ceva ce nu îți place în celălalt.

Dar tu, cel care tânjești după autentic, poți să alegi să lucrezi cu toate aceste oglindiri ale tale. În toate situațiile de viață care îți creează încordare și nefericire, oprește-te și întreabă-te: Ce am de învățat din situația aceasta? Ce bucată din mine este reflectată acum? Care e mesajul din spate?

Dă-ți timp să vezi despre ce e vorba, acceptă bucata care nu îți place – folosește tehnica afirmațiilor și spune afirmația pentru cel puțin 30 de zile – pentru că doar așa poți elibera energia care a stat blocată pentru a ascunde acea parte din tine. Exemplu de afirmație: Chiar dacă sunt bârfitor, mă iert și mă accept așa cum sunt.

Forța Umbrei vine din împotrivire, iar singura armă pentru a o dizolva este acceptarea.

Să ai spor la identificat oglindiri! Nu îți fie frică: cu cât te antrenezi să interpretezi mai bine ceea ce se derulează în fața ta, cu cât te axezi mai mult pe identificarea bucăților din tine reflectate de și în ceea ce te înconjoară, cu cât alegi conștient să lucrezi cu ceea ce nu îți place, cu atât mai puternic devii.

Cu drag,

Raluca.

Ghid pentru o viață mai simplă

Ne aflăm la începutul unui nou an, suntem plini de energie, plini de planuri și speranțe. Mă gândeam să utilizăm această nouă energie pentru a defini noi termeni de referință pentru viața noastre în 2018.

Cred că ai sesizat și tu ciclicitatea care ne marchează viața an de an. Ne propunem ce să facem, cum să facem, iar pe măsură ce energia din borcanul nostru iese, ne pierdem din motivație și pe alocuri pierdem și sensul. Ceea ce nu e așa de rău, doar că am învățăm să traducem asta (pierderea sensului) în mai multă suferință, în etichete de tipul „eșec”, în multă frustrare și într-un final în mai multă furie. Pe de altă parte, avem tendința de a ne supraîncărca cu acțiuni, emoții, trăiri, obiecte, fără a avea și un sistem de eliberare, îngrădindu-ne astfel capacitatea creatoare. Ce ar fi dacă pentru 2018 ți-ai propune să faci lucrurile un pic altfel? Ai putea testa o perioadă și apoi să evaluezi dacă ți se potrivește sau nu noul model.

Astfel, în 2018:

  1. Sunt deschis. Aleg, în mod conștient, să nu mai proiectez și să nu mai amprentez cu o anumită energie o activitate. Las, pur și simplu, lucrurile să curgă.
  2. Sunt flexibil. Aleg, în mod conștient, să am o agendă zilnică relaxată – există pe agenda aceasta câteva lucruri clare: mers la serviciu în intervalul x-y, petrecut timp cu familia etc., dar, în general, îmi dau voie să experimentez ceea ce vine înspre mine fără să stau să planific fiecare pas. Astfel, mă pot bucura mai mult de cadourile pe care viața mi le face.
  3. Las să plece de la mine ceea ce nu îmi mai servește. Acest pas presupune o curățenie, o îndepărtarea a ceea ce nu mai este în concordanță cu mine sau cu nevoile mele. Poate fi vorba despre o curățenie a casei, a garderobei, până la aspectele mai rafinate ale ființei mele. Elimin tot ce e de prisos pentru a putea primi noul, ceea ce am nevoie acum, în fiecare zi și clipă a vieții mele.
  4. Renunț la toate angajamentele care îmi provoacă disconfort sau suferință. În esență, asta înseamnă că aleg să spun NU acelor aspecte ale vieții care nu sunt în concordanță cu mine. Astfel, pot primi în viața mea doar ceea ce mi se cuvine.
  5. Înlocuiesc mecanismele pe care le-am învățat, dezvoltat și rafinat de a nu mă confrunta cu problemele. Că e vorba de shopping, focus pe distracție, timp petrecut pe facebook, whatsapp etc., toate sunt, în mare măsură, forme de fugă. Pentru noul an, aleg să mă confrunt cu problema atunci când apare. Nu mai las timpul să treacă, nu mai amân, pentru că ignorând problema nu fac decât să acumulez mai multă frustrare, mai multă furie. Rezolvând problema atunci când apare, îmi dau voie să mă eliberez și îmi fac rost de timpul necesar, despre care frecvent spun că îmi lipsește – îmi lipsește pentru că am învățat să consum energie și timp pentru a fugi și a mă ascunde de ceea ce se impune rezolvat -, pentru a face tot ceea ce îmi doresc.
  6. Pun accent pe disciplină. Învăț să îmi stabilesc prioritățile pentru a putea da tot ceea ce am mai bun la un moment dat. Încercând să fac cât mai multe sarcini în același timp îmi îngrădesc capacitatea de a-mi mobiliza resursele, îmi limitez creativitatea. A mă dedica unei singure activități din multitudinea pe care trebuie să o perfomez, îmi impune o anumită disciplină, mă obligă să mă organizez, să identific cu rapiditate și ușurință plusurile de care dispun și pe care le pot mobiliza pentru a răspunde cât mai bine task-ului pe care îl am de rezolvat într-un timp rezonabil, care să îmi permită finalizarea în termen a tuturor celorlalte activități.

Așa că, în noul an, fii deschis, flexibil, disciplinat și lasă-l să te surprindă zi de zi, pentru că proiectând mai puțin ai să descoperi cât de surprinzătoare este viața și cum, în mod magic, reușește să îți aducă toate experiențele de care tu ai nevoie cu adevărat… chiar dacă tu nu ai renunțat încă să le califici drept bune sau rele.

Să ai o zi minunată și un an și mai minunat!
Cu drag,

Raluca.

 

La final de an

Ne apropiem cu pași rapizi de finalul acestui an, pe care mulți dintre noi l-am resimțit ca fiind dificil, cu multe drame desfășurându-se plenar, cu depresii, multă moarte, multă boală, multe despărțiri, nenumărate conștientizări… mult dramatism anul acesta și extrem de multe lecții de învățat și asimilat. Pe scurt, 2017 a fost un an de creștere rapidă.

Am primit pe email un exercițiu drăguț și mă gândeam că poate ți-ar fi și ție util. Ce trebuie să faci este să te retragi în singurătate. Ia cu tine și câteva coli și dă-ți voie să urmărești pe un mare ecran de cinema pe care îl activezi mental cum s-a desfășurat 2017. Inventariază toate momentele în care ai fost zdruncinat, în care ai simțit că îți fuge pământul de sub picioare, când ai simțit că rămâi fără aer, când boala a atins cota maximă, când a trebuit să iei decizia de a-ți  schimba viața. Fă bine și reamintește-ți și momentele în care te-ai iubit, în care te-ai apreciat, în care pur și simplu ți-a plăcut de tine. Privește-le pe toate proiectate pe ecran. Doar observă-le, fără a face orice judecată. Întoarce-te și pune-le pe hârtie. Apoi, lucrează-le pe rând. Amintește-ți ce ai simțit în fiecare dintre aceste secvențe. Urmărește-ți emoțiile de acum. Notează-le! Găsește beneficiul sau câștigul din fiecare dintre aceste situații. Și mai încearcă să identifici ceva: modele de comportament care se repetă în situațiile similare.

Exemplu:

Pe 24 aprilie i-am pierdut pe ei, pe prietenii mei dragi. M-am simțit blocată, fără replică, goală emoțional, antrenându-mă pentru o perioadă într-o luptă absurdă încercând să înțeleg cum de călătoria lor a trebuit să se încheie atât de devreme și brutal. În planul acesta, fizic, puteam doar să respir. Atât, nimic mai mult. Doar respiram. Acum simt în inimă aceeași suspendare și uimire și parcă nu îmi vine să cred că a trecut atâta timp. Ce am câștigat? Curaj să fac ceea ce simt și îmi doresc, conștiința că e în regulă și că trebuie să comunici ceea ce simți, să îți exprimi aprecierea, recunoștința de fiecare dată când poți… ca să nu ai regrete. Pattern: nevoia de retragere în singurătate pentru a-mi trăi suferința, pentru a mă remonta.

Lista ar putea să conțină:

Obiectivele personale atinse

Rezultatele profesionale

Varii situații de viață

Relații personale îmbunătățite sau încheiate

Decizii luate

Limite depășite

Apoi vezi ce iubești sau pentru ce îți ești recunoscător în fiecare dintre situații.

După ce ai completat lista, citește-o cu voce tare. Ai să simți că toate câștigurile te încarcă, că tot ceea ce nu te-a distrus (și, în mare, nimic nu te poate distruge pe Tine, ca esență), te-a făcut și mai puternic, și mai ancorat în tine. Arată-ți recunoștința pentru tot ce ai trăit anul acesta, pentru tot ceea ai obținut și pentru tot ceea ce ai înlăturat din viața ta. Totul este bine! ȘI ia cu tine în noul an toată încărcătura pozitivă. Îți aparține! Bucură-te de ea!

Să ai un an nou minunat, să fii voios, blând, deschis, flexibil, iubitor… pentru ca toate astea să vină și înspre tine.

Mulțumesc www.numerologist.com pentru idee și provocare

Un alt fel decalog

Vin sărbătorile și, dincolo de caracterul comercial pe care cu toții îl acuzăm, dar în care ne complacem, pentru că ne și place, perioada aceasta este impregnată cu o energie magică pe care te invit să o îmbrățișezi și să te folosești de ea pentru a-ți reconstrui sistemul de referință.

M-am gândit că ar fi interesant și util să îți propun un nou set de „porunci”, sau îndemnuri, sau cum vrei tu să le spui, care să te ghideze pe drumul către tine. Spre deosebire de celebrul decalog, acest set nu interzice, pentru că știm că mintea nu reacționează prea bine la NU.

 

  1. Mai întâi, iubește-te pe tine! Doar așa o să îți poți iubi și aproapele.

Lasă în urmă programul „iubirea de sine nu miroase a bine”. Ca să poți să dai celuilalt iubirea, trebuie să știi tu, mai întâi, ce este și cum se simte iubirea. Este condiția de bază pentru a putea să îl iubești pe celălalt.

  1. Mai întâi, acceptă-te pe tine! Doar așa o să îți poți accepta și aproapele.

Uită-te la tine, la acțiunile tale, la tot ceea ce apare în calea ta, la toate reacțiile tale și acceptă-le. Acceptă-le pe toate, cu blândețe! Exprimă ceea ce ai avut tu mai bine de dat la momentul x.

  1. Mai întâi, iartă-te pe tine! Doar așa o să ajungi să îți ierți aproapele.

Iertarea este o acțiunea pe care cu greu o facem. Fie zicem că iertăm, dar nu uităm, fi spunem că nu putem ierta. Dar, dacă aleg să mă iert pentru tot ceea ce am îndurat, pentru toate momentele în care nu m-am iubit, pentru toate momentele în care m-am abuzat și m-am lăsat abuzat și te iert și pe tine pentru toate momentele în care nu ai corespuns imaginii mele despre tine, oare nu cumva așa obțin eliberarea? Iartă! Totul este bine! Toate rănile și traumele acumulate sunt doar lecții. Vezi ce a trebuit să înveți din ele. Tartorii tăi sunt, de fapt, cei mai mari învățători de care ai avut nevoie pentru a ajunge la baza problemei sau pentru a te conecta cu o bucată din tine mai slab exprimată.

  1. Iubește-ți greșelile!

Din copilărie, cineva a pus semnul egalității între greșeala, eșec și potențialurile tale. Dacă greșești, e foarte ușor să ajungi să crezi despre tine că ești, spre exemplu, prost, nu?

Dar, dacă aleg să schimb perspectiva și să îmi dau voie să greșesc, pentru că astfel pot să experimentez, pentru că astfel pot să învăț, oare nu se îmbunătățește și imaginea de sine? Prea puțini dintre noi pot accepta soluțiile celorlalți și este în regulă. Noi avem dreptul să încercăm, să testăm… poate nouă ne ies lucrurile altfel. A greși este un drept pe care îl am și am dreptul să îl pun în practică fără ca cineva și mai ales fără ca eu să pun etichete de tipul „eșec”, „ratat”.

  1. Mai întâi, învață să îți iubești singurătatea! Numai așa vei ajunge să iubești statul în doi sau în comunitate.

Învață să te retragi din când în când în liniște și să stai cu tine. Noi ne-am născut singuri și singuri vom muri. Relația fundamentală din viața aceasta o avem cu noi. Nouă ne datorăm toate încercările și eforturile. E de bun simț să ajungem la o stare de împăcare și liniște cu singurătatea noastră. Nu îți mai fie frică de singurătate. Singurătatea nu naște monștri, ci te aduce mai aproape de tine.

  1. Acordă celorlalți a doua șansa, pentru că și tu meriți a doua șansă! Tratează-te cu blândețe!

Am devenit duri și exigenți… pentru că, na, programele legate de greșeală sunt bine sedimentate în adâncul nostru. Dar dacă simți, și sigur ai simțit că ai merita o a doua șansă, schimbă ceva. Începe să le dai celorlalți a doua șansă. Ai putea să descoperi că oamenii sunt capabili de schimbare, pentru că și tu ești capabil să te schimbi. Dar dacă vezi că celălalt nu profită de această nouă șansă, dacă corpul tău nu rezonează cu tot ce se întâmplă după ce ai deschis această fereastră, pleacă. Pur și simplu, nu mai e loc pentru tine acolo. Și tu meriți altceva. A da a doua șansă îți permite să testezi dacă mai vrei acel ceva și dacă îți face bine să ai acces la acel ceva. Dacă corpul nu rezonează, pleacă! E în regulă să învățăm să punem punct și să plecăm, atunci când nu mai e pentru noi acel ceva. Tratează-te cu blândețe și respect!

  1. Spune NU atunci când simți!

Cele mai mari frustrări ale noastre vin din încăpățânarea de a spune DA, indiferent de solicitare. Le spunem celorlalți, constant, DA pentru că am învățat că nu este frumos să spui nu. Orice DA nefundamentat pe valorile tale îți provoacă o reacție corporală. Urmărește-te și ai să vezi ce DA-uri te rănesc, te împovărează, te indepărtează de tine. Și după ce le-ai observat, alege să faci o schimbare. E greu să spui NU, e greu să spui STOP… până o faci prima dată.

  1. Desparte-te de trecut cu dragoste!

Cu toții cărăm răni uriașe. Unii dintre noi își dau seama, alții, încă, preferă să le ignore. Toate vin din trecut, iar trecutul a trecut. Ce putem face este să ne focusăm pe prezent și să folosim energia de AICI și ACUM pentru a ne fi bine. E grea despărțirea de trecut. E greu să lași să plece de la tine statutul de victimă, dar chiar îți servește? Ca să te desparți de trecut, care poate fi descris ca o colecție de lecții pe care a trebuit să le experimetezi pentru a-ți atinge potențialul, trebuie să ierți. Fă liste cu toate persoanele pe care trebuie să le ierți. Trece-te pe tine, mai întâi, pe listă și apoi pe toți cei care ți-au provocat vreo rană, iartă-i.

Spune-ți: Las trecutul să plece cu dragoste. Mă eliberez pe mine și pe cei ce mi-au greșit. Le mulțumesc pentru ceea ce m-au învățat.

  1. Ascultă-ți corpul!

Corpul este cel mai minunat instrument pe care îl avem la dispoziție pentru a experimenta, pentru a ne experimenta și pentru a testa relația cu exteriorul. Și corpul reacționează de fiecare dată. Câteodată o face sub forma bolii. E doar o formă de comunicare, de care nu trebuie să îți fie frică. Învață să îi descifrezi limbajul… spre exemplu, învățând să stai singur, un pic în boala și întrebând ce vrea să spună boala.

  1. Îmbrățișează forța momentului prezent!

Tot ceea ce contează este momentul prezent. Aici găsești toate resursele de care ai nevoie pentru a trăi. Trecutul conține doar lecții, iar viitorul este doar consecința acțiunilor de acum. Nu îți fie frică să acționezi așa cum simți. Probabil, ai toate motivele pentru a acționa acum într-un anumit fel. Ai încredere în prezent!

 

Dincolo de aceste îndemnuri, amintește-ți că ești frumos, complet și perfect în fiecare clipă a vieții tale. Chiar și când te confrunți cu o problemă, chiar și când trebuie să duci o conștinetizare pe care o resimți ca fiind devastatoare. Și dacă îți e greu să pui în practică toate astea, amintește-ți că tu ești scânteie divină. Asta înseamnă că bucățica de Divinitate care e în tine știe deja ce e iubirea, iertarea, acceptarea. Trebuie doar să depui puțin efort să îți reamintești.

  1. Îți mulțumesc pentru că iei parte la acest proiect care mie îmi e tare drag. Îmi doresc să îți fi fost utile articolele și să fi găsit aici un sprijin pe drumul transformării personale. Știu că e dificil și că uneori simți că ar fi mai bine să nu o fi apucat-o pe calea asta, dar eu, sincer, cred că ești echipat să faci față, să îți faci față ție văzându-ți toate rănile, toate cicatricile. Ești puternic/ă!

Să ai sărbători magice!

Cu drag,

Raluca.

Dec. 15, 2017

Iert ca să ajung la mine

Cum știi că ceva din viața ta trebuie reparat? Un indicator important este ciclicitatea. Cu cât se repetă mai frecvent o situație în viața ta sau cu cât mai zguduitoare sunt întâlnirile cu anumite bucăți din tine, cu atât mai multe beculețe ar trebui să se aprindă în capul tău.

Iar beculețele aprinse, la un moment dat, vor aduce o conștientizare. E drept că vei reacționa fix în momentul în care vei fi dotat cu maturitatea necesară integrării respectivei conștientizări. Să nu crezi că nu știi deja toate răspunsurile de care ai nevoie, dar e nevoie de maturitate pentru a sta să te uiți în oglindă și să te privești în timp ce îți spui, spre exemplu, nu am făcut decât să fug de iubire, pentru că până acum nu am lăsat nici măcar un receptor al iubirii să se maturizeze, să crească și să se experimenteze. Și nu am făcut-o pentru că am avut ceva de rezolvat… și e grea perspectiva asta, refuzul de a-ți permite să simți și să experimentezi iubirea.

„Chiar înainte de a începe o relație cu actualul meu soț, eram îndrăgostită rău de un alt tip. Și el mă iubea, mă ceruse în căsătorie… Fusese o poveste parcă desprinsă din filme… genul acela la care tânjim noi femeile. A doua zi (după ce am fost cerută în căsătorie) m-am combinat cu cel ce avea să îmi devină soț. Nu m-am uitat în urmă, nu i-am spus celuilalt că nu vreau să mă mărit… nu i-am spus nimic. Pur și simplu, am fugit. A fost singurul lucru pe care am știut să îl fac pusă în fața iubirii. Acum după ani, după ce am înțeles mecanismul, îmi dau seama că nici nu aș fi putut duce relația aia. Eu chiar nu aveam nici măcar un receptor pentru iubire, pentru iubirea autentică. Îmi era mult prea frică să mă las să simt… Acum însă e diferit. Eu sunt diferită… Nu îmi mai e frică.” (M., 30+, femeie)

Poate te întrebi de ce clienta mea a ales fuga. Păi, pentru că iubirea înseamnă conținere, pentru că presupune multă vulnerabilitate (iar noi știm bine că a fi vulnerabil înseamnă să fii slab și mai știm, pentru că ni s-a spus cu insistență, că a fi slab e nasol rău), stimuare senzorială (și noi știm că bărbații vor doar sex, iar femeile… cine știe ce știe fiecare despre ele), un sentiment de acasă. Cei mai mulți dintre noi știu că nu merită să fie iubiți, că nu sunt demni de asta. O groază de prostii îndrugate în copilărie vin să susțină acest sentiment de a nu merita iubirea – de la șantajul emoțional, până la condiționările cu care am fost tratați. De asemenea, multe din fricile părinților legate de iubire, fericire și împlinire ne-au fost pasate și au devenit fundamentele „constituției” noastre.

Momentul conștientizării este, de fapt, momentul zero. De aici totul se rescrie în viața ta. Și o rescrii pe fundamente mai sănătoase. Acum argumentele exteriorului nu vor mai cântări nici cât o ceapă degerată, pentru că, văzând ce anume a împiedicat maturizarea receptorilor, poți să destructurezi modelul. Și, probabil, cea mai grea parte este aceea în care trebuie să ierți. Să ierți, în cazul de față, persoana care nu ți-a dat necondiționat toată iubirea de care aveai nevoie atunci când receptorii tăi erau tinerei și dornici să crească. Dar e musai să găsești în tine forța de a ierta, pentru că doar iertând te poți elibera de trecut și te poți pune pe reconstruit. Pe noul drum se vor reactiva ca prin minune forțele care te-au ținut captiv în anteriorul model. Dacă știi să te lași să observi, ai să fii impresionat de mișcarea de forțe. Cum se găsesc și se susțin cei din vechiul model și cum dau buzna în viața ta pentru a te „readuce pe drumul lor”… e ceva spectaculos. Dar iertând, tu nu vei mai pica în plasa lor. Ai să îi vezi, ai să vezi acțiunile lor, dar nu ai să le mai intri în joc… Și atunci, abia atunci ai să ajungi cu adevărat la TINE.

Găsește în tine forța de a ierta. E ceva ce îți datorezi ție, nu lor. Ca să poți reconstrui pentru că ești frumos și meriți să fii iubit și pentru că nu e niciun risc ca cineva să nu te iubească atunci când te înfățișezi fără toate măștile, lăsând rănile la vedere, fără a-ți fi frică de judecată, repulsie sau dezamăgire.

 

Cu drag,

Raluca.

Haos, haos… și încă puțin haos

Totul în jurul meu este haos. Eu sunt haos. În trupul meu, totul e haos, bolile se nasc și mor pe măsură ce eu aleg să stau cumva imobilizată sau suspendată în haos. Nici nu mai știu ce gând e al meu sau care e sensul tuturor gândurilor. Totul este pe repede înainte sau pe foarte încet, nu mai e urmă de măsură în mine, așa că îmi dau seama cu greu dacă se întâmplă prea repede sau mult prea lent. Și simt că mă destructurez și îmi revin și totul pare să fie atât de nou și totuși feeling-ul e că s-a întâmplat deja cu mult înainte și că așa trebuia să fie și că așa e natural să fie. Am intuiții și premoniții și simt că nu mai știu nimic sau poate știu prea mult.

Haos, haos, haos… și lipsa aerului…

Îmi simt, efectiv, pieptul prea mic pentru nevoia mea de a respira și, pe măsură ce încerc să aduc mai mult aer, un nod mi se pune în gât și fizic mă rănește, mă rănește respirația… e drept nici răceala asta nu mă ajută, ba chiar complică totul pentru că mai îmi dă niște indicii pe care eu tot aleg să le ignor ca să pot să trăiesc acest haos.

Primul meu instinct sau reacție în haos e să mă afund. Mă las pradă și fiecare celulă a corpului meu este invadată de fiecare frică, de toată nesiguranța. Toate își fac mendrele cu mine. În haos, nesiguranța, inutilitatea (sentimentul de a fi inutil) și golirea de sens sunt reginele. Și cu greu ai să mai găsești niște coechipieri cu o mai bună comunicare și cu un  rol mai precis decât în cazul acestora: disoluția/descompunerea/dizolvarea. Acesta este obiectivul și, de data aceasta, eu sunt ținta! Și eu mă las, alunec parcă tot mai jos, tot mai jos, până unde nimic nu mai are niciun sens, până când mintea rămâne fără niciun argument, până când sufletul se va fi îndoit de toate cele simțite. Dar e obligat să facă asta și oricum nu cred că eu am forța să mă împotrivesc. A trecut (el, sufletul) prin transformări profunde și, acum, trebuie să le arate. Emoțional, când ajungi atât de jos, ești atât de fragil încât până și un inspir mai puternic te rănește. Sau cel puțin așa simți. Dar, doar ajungând atât de fragil, de nesigur, de speriat, de privat de orice urmă de argument care să susțină bunătatea, frumusețea, perfecțiunea și integralitatea ta emoțională, fizică și psihică, și când orice cuvânt dătător de speranță din afară se încăpățânează să poposească în haosul meu, doar ajungând aici și trăgând cu nesaț aer în piept pot să încep să reconstruiesc din nou drumul înspre MINE.

Chiar și în haos am un minimum de certitudine… venită din faptul că am mai fost pe acolo. Și știi și tu că, cumva, până și haosul se va organiza, vălurile se vor ridica, vei găsi în interior speranța, îți vei spune cuvintele acelea magice care te scot din mlaștina în care te-ai afundat.

Nu știu cum a fost anul acesta pentru tine, dar pentru mine a fost haos. Îmi dau seama pe măsură ce scriu că, de fapt, asta a fost 2017: un haos persistent și abia acum și destul de timid încep să întrezăresc ceva luminițe și noile fundamente ale vieții mele… noi până la următoarea restructurare. Față de cea care eram la începutul anului, acum resimt transformarea până la nivelul veștmântul energetic al corpului meu, de care abia acum am devenit pe deplin conștientă. Foarte puține din cele care gravitau în jurul meu în ianuarie ar mai putea acum să andocheze și să se hrănească cu această nouă esență.

Anul acesta am rămas frecvent fără suficient aer. Am tot încercat să găsesc o explicație pentru toate aceste dezvoltări trăite. De ce acum? De ce aici? Adică înțeleg că se impuneau, dar de ce violent și în ritm accelerat? Singura chestie care a făcut un pic de sens am găsit-o în numerologie. În anul cu vibrație 1, tot ceea ce nu mai trebuie să existe, se oprește, precum se naște tot ceea ce trebuie să se nască. Și asta a fost forma pe care transformările (pe care trebuia să le trăiesc) au luat-o în viața mea: Haos, un haos dublat de o lipsă acută și dureroasă de aer.

Pentru că cere primeneală, pentru că cere găsirea unor soluții prin care tot ce e vechi, perimat, nesănătos, inadecvat să se încheie, haosul acordează fin interiorul și exteriorul. Și e greu și înnebunitor traiul în haos, dar având în vedere predispoziția de a acumula, și a acumula, de a reține și de a nu elibera, plus frica de a părăsi zona de confort, nici nu se putea altfel.

Cred că poți spune că e un fel de bilanț articolul acesta. Așa că, te invit, acum în apropierea lui 31 decembrie, să îți acorzi puțin timp pentru a face și tu un bilanț. Cum ești acum? Câte frici ai lucrat? Câte frânghii de siguranța ai tăiat anul asta? A fost un an bun? Tu ești mai bun/ă, mai puternic/ă? Te iubești și te apreciezi mai mult acum? Pentru mine, ieșirea din haos se bazează pe acestea două. Asta îmi reamintesc când sunt pe pantă, alunecând, că mă iubesc (și că merit iubirea) și că sunt atâtea lucruri pentru care mă apreciez și că, în virtutea tuturor acestora, trebuie să reinstitui ordinea și să ies din haos.

 

Cu drag,

Raluca.

Boala, mesager al suferinței emoționale

Atunci când rana interioară nu mai poate rămâne ascunsă în adâncurile ființei tale, ea găsește o cale de a ieși la suprafață cu toată încărcătura sa. Mecanismul care îi este drag și cunoscut este boala.

Eu cred că boala nu este altceva decât un instrument de lucru, un ghid, dacă vreți, pentru rănile emoționale care s-au cimentat în interiorul nostru. Și atunci când interiorul este vraiște, când ajungi să faci doar ceea ce îți displace, când te amâni, când frica este cea care decide ce intră și ce iese în și din viața ta, când nu mai găsești forța și energia de a te minți, de a te amăgi, de a ignora, atunci boala apare. Inițial, cu forme ușoare, în speranța că poate, poate descifrezi mesajul și schimbi macazul, mergând până la cele mai grave forme dacă te încăpățânezi să nu descifrezi sau să ignori ceea ce îți transmite.

Dacă ai să îți dai timp să asculți ce îți spune boala, dacă ai să identifici toate simptomele și formele de exprimare, ai să vezi că peisajul este, de fapt, fascinant. Aceeași rană încearcă să iasă la suprafață utilizând diverse organe, generând diverse boli, dar puse laolaltă toate indică același factor determinat.

Organele noastre reacționează de fiecare dată. Nici măcar nu e așa de complicat să înțelegem mesajele trimise. Intuiția ne va fi un mare ghid. Esențiale, în etapa aceasta, sunt întrebările pe care trebuie să ni le adresăm:

  1. De ce a apărut în acest moment? Ce ştii din familie despre boala respectivă, despre organul vizat? Când a apărut primul simptom?
  2. Ce mesaj îţi transmite boala?
  3. Ce beneficii îţi aduce boala?
  4. Care e cel mai cumplit lucru care ţi se poate întâmpla rămânând în această boală?

Și

Apelăm la reacția corporală pentru a valida fiecare răspuns.

 

Iată câteva sugestii de interpretare a diverselor afecțiuni – evident explicațiile sunt mai ample:

  • Pielea vorbește despre individualitatea mea, despre relația mea cu mediul exterior, este oglinda vieții interioare.
  • Sistemul osos somatizează revolta pe care o am față de autoritate.
  • Sistemul imunitar înglobează sistemul meu de referință și este afectat de emoțiile negative.
  • Nasul este afectat atunci când ceva nu ne miroase bine sau când suntem foarte furioși pe o persoană apropiată.
  • Urechile sunt influențate de gradul de deschidere și flexibilitate față de emoțiile cele mai adânci.
  • Ochii se vor umfla sau vor dezvolta diverse afecțiunii pentru că e ceva ce au văzut care mi-a rănit esența.
  • Durerile de cap sunt determinate de sentimente de eșec, îndoială, ură de sine, autocritică. Durerea de cap apare și cât trebuie să ies/mă despart fie de un anumit tipar de gândire care nu îmi mai este util în prezent, fie de trecut.
  • Dantura reacționează pentru a-mi comunica cât de bune sunt deciziile pe care le iau.
  • Gustul (și implicit și mirosul) îmi e diminuat până la pierderea totală dacă simt că trebuie să înghit o situație dezagreabilă care impune deconectarea parțială sau totală de simțurile mele.
  • Blocajele de la nivelul maxilarului sugerează dificultatea de a spune ceea ce îmi doresc autentic. Nu e doar incapacitatea de a spune, cât mai ales faptul că nu mă simt deloc în siguranță să o fac.
  • Afecțiunile de la nivelul gâtului vorbesc despre frica de a spune, de a comunica.
  • Inima suferă pentru că am uitat să iubesc, pentru că mă las pradă tristeții, nesiguranței, dependenței emoționale.
  • Sângele simbolizează bucuria de a trăi, setea de viață. Afecțiunile de la nivelul sângelui sunt determinate, în esență, de lipsa iubirii.
  • Colesterolul e la cote mari pentru că mi-am pierdut bucuria de a trăi.
  • Diabetul este expresia unui sentiment de tristețe interioară.
  • Plămânul nostru este afectat atunci când frica de moarte este mare. Afecțiunile de la nivelul plămânului ar putea fi un indicator pentru un abandon trăit în copilărie.
  • Răceală apare atunci când mă simt confuz, când am prea multe de gestionat și mă simt copleșit.Ea îmi câștigă timp pentru odihnă, dar îmi permite și să scot (prin secrețiile nazale, prin ochii iritați) emoțiile care mă bulversează.
  • Vezică biliară va reacționa la un conflict legat de teritoriu. Amărăciunea, furia și ura guvernează fierea.
  • Splina este bolnavă dacă imaginea de sine este proastă. De asemenea, frica de moarte are un impact major asupra acestui organ.
  • Ranchiuna, agresivitatea, obsesiile, furia, critica determină starea de sănătate a ficatului.
  • Stomacul va reacționa la tot ceea ce nu comunic, la tot ceea ce ascund, la toate reproșurile pe care mi le fac. Furia și agresivitatea guvernează acest organ.
  • Atunci când sunt incapabil să eliberez tristețea, frica, confuzia, revolta sau rușinea, intestinele se vor îmbolnăvi.
  • Rinichii sunt sensibili la frica de moarte și sunt influențați de capacitatea mea de a gestiona emoțiile negative.
  • Mâinile sunt rănite pentru că nu mai știm să primim și să dăm
  • Picioarele reprezintă contactul pe care îl am cu solul, vorbesc despre relația pe care o am cu mama, afecțiunile de la nivelul acestora purtând informații despre scopurile, dorințele sau direcțiile urmate.
  • Sănătatea organelor genitale ține de raportarea la sexualitate. Afecțiunile sunt determinate de sentimentele de frică, culpabilitate, rușine, neîncredere, regrete, furie pe care le am în legătură cu experimentarea propriei sexualități.   
  • Candidoza se instalează și se tot încăpățânează să recidiveze pentru a ne proteja de un act sexual pe care nu ni-l dorim.

Știu că boala te sperie, dar dacă ai încerca să schimbi abordarea? Îți propun un experiment: când apare orice simptom (poate să fie vorba și despre o banală durere de cap sau o răceală), renunță să te mai lamentezi, să te mai stresezi, încearcă să rămâi calm, să privești simptomul sau boala un pic sfidător și să îi spui că de data aceasta alegi să nu îți mai frică, că ești în siguranță și că te interesează mai mult mesajul decât panica indusă.

S-ar putea să descoperi un nou aliat pe acest drum către tine.

Surse: Jacques Martel, Marele Dicționar al Bolilor și Afecțiunilor – Cauzele subtile ale îmbolnăvirii

Cu drag,

Raluca.

Nov. 29, 2017

Spunând tuturor celorlalți un mare DA, îți spui ție un NU și mai mare

Ție îți e greu să le spui celorlalți nu atunci când chiar nu vrei să faci ceva, pentru că nu rezonezi cu acel ceva, sau când ai ceva mai bun de făcut? Sau mintea ta începe să facă analiza implicațiilor acelui Nu, pentru a ajunge la concluzia că, de fapt, nu doar că vrei, dar chiar îți dorești foarte mult să faci ceea ce ți s-a cerut ?

Acest text nu e despre acel nu care vine din sfidare, din rebeliune… toate aceste NU-uri sunt, de fapt, consecința NU-ului despre care vreau să îți povestesc azi și care ție îți este foarte cunoscut, nu-i așa? Articolul acesta este despre NU-ul pe care am învățat să ni-l spunem nouă, dorințelor și nevoilor noastre autentice, de frică să nu supărăm, dezamăgim, rănim etc. Cine nu învață să spună NU lucrurilor care îl îndepărtează de sine, care nu sunt în concordanță cu interiorul, va aduna atât de multă frustrare, iritare, mâhnire, pe care le va scoate în frecvente crize de furie, până la marea explozie.

Argumente pentru care spunem Da celorlalți:

–          Mintea noastră știe că e e mai frumos (pozitiv) să spui da

–          E foarte posibil să fi auzit în copilărie că nu e frumos să refuzi, așa că opțiunea e să spui da exteriorului

–          E foarte posibil să ne imaginăm că toate DA-urile pe care le spunem vor atrage niște beneficii/avantaje pentru noi

De ce nu spunem NU celorlalți

–          Pentru că îl asociem cu negativul

–          Pentru că în mintea noastră a spune Nu este sinonim cu dezamăgirea, cu egoismul

–          Pentru că ne e frică de reacțiile celorlalți

 

De ce e greu să sari de la Da la NU

–          În viziunea mea, raportarea la NU și Da are legătură cu iubirea și condiționarea iubirii, și atunci dacă NU înseamnă că nu primesc x, atunci o să mă grăbesc către un DA pe care nu mi-l doresc doar pentru că îmi doresc și mai tare acea bucată supusă condiționării  – spre exemplu, în copilărie ți se spunea „dacă nu mănânci, dacă nu faci etc.”… dar poate tu refuzai să mai faci pentru că te săturasei sau poate erai obosi etc., dar venea partea importantă a condiționării „nu te mai iubesc, nu mai vorbesc cu tine și cine știe câte alte bazaconii ți-au turnat adulții din jur” și uite așa ai învățat că e mult mai bine să spui și să faci ce ți se cere pentru a primi.

–          Pentru că am învățat că nu merităm să ne spunem nouă DA (e egoist și noi ne dorim să depășim acest stadiu )

–          Pentru că noi asociem cererea cu autorul său. Când spunem NU, spunem cererii formulate, nu celeilalte persoane – căutați în trecutul vostru momentul în care s-a împământenit acest mecanism: cine, când v-a spus nu și voi ați resimțit că acest nu are mai degrabă legătură cu persoana voastră .

Riscurile pe care ni le asumăm dacă nu învățăm să spunem NU:

–          Proastă imagine de sine – cel incapabil să spună NU știe asta despre sine, se condamnă pentru asta, se etichetează ca fiind slab… și acesta e un termen ușor.

–          Îți refuzi experimentarea respectului de sine.

–          Suntem ca o oală sub presiune – adunăm și adunăm frustrare pentru toate NU-urile pe care ni le refuzăm.

–          Ne refuzăm exercitarea unui instrument de curățare, de primenire a universului propriu.

–          Nu ne vom maturiza: a învăța când să spui Da și când NU presupune să te cunoști, să acționezi în acord cu ceea ce vrei, cu ceea ce ai nevoie, înseamnp să îți asumi evoluția unei situații, să accepți.

Știu că pare o treabă dificilă asta de a renunța la a spune celorlalți Da, în timp ce pentru tine ai rezervat toate NU-urile, dar ce nu ni se pare nouă dificil? Oricum ni s-a spus că mai totul e dificil… dar dacă nu e chiar așa? Spre exemplu, eu știam că e al naibii de dificil să te lași de fumat… sevraj, îngrășare, dorință, nebunie… eu am fost unul dintre cei mai pasionați fumători din câți cunosc, țigara îmi era o prelungire mai firească decât degetele, până într-o zi când am zis gata. Aveam sentimentul clar că fumasem toate țigările pe care trebuia să le fumez și cu toate astea continuam să fumez pentru că era prea greu să te lași de fumat… și acum sărbătoresc 2 luni în afara dependenței, cu o imagine de sine mai bună, simțindu-mă mai liberă, cu un sevraj de jumătate de zi, că na trebuia să îl bifez… ce Dumnezeu așa te lași de fumat!

Și cu aceeași ușurință am învățat să spun NU. A fost greu la început că na totul e dificil și e nasol să fii egoist și m-am trezit întrebându-mă dacă voi mai fi iubită și acceptată în timp ce spun NU, dar vezi tu după ce spui primele NU-uri și începi să te simți bine pe interior și începe să îți cam plac de tine, și începi să te cam îndrăgostești de energeia asta nouă pe care o emani, dificilul se convertește în ușor, și oricât de mari ar fi fricile și rezistențele, noua energie te ajută să le faci față. Ce ar fi dacă tu ai da atenție vocii aceleia din interior care tot îți spune că ți-ai zis toate NU-urile pe care a trebuie să ți le zici în viața asta? Că meriți și tu un mare DA! Nu am niciun dubiu că auzi vocea! Ascult-o!

Dacă nu știi de unde să începi transformarea, îți propun mai jos câteva strategii pentru a învăța să spui NU:

  1. Analizează o zi din viața ta. Stabilește prioritățile, apoi începe să spui NU celorlalte activități de pe lista ta.
  2. Fă un ritual: găsește un loc în care să poți petrece câteva minute fără a fi deranjat. Lucrează cu afirmațiile timp de 30 de zile. Spune-ți: Sunt în siguranță să spun NU. E dreptul meu să aleg când să spun Da.
  3. Folosește-te de o bijuterie – eu am ales o brățară care mă enerva și irita la fel de mult pe cât mă enerva incapacitatea de a spune NU -, și poart-o timp de 30 de zile, timp în care spui nu tuturor lucrurilor pe care nu vrei să le faci.

Îți garantez că la finalul celor 30 de zile te vei simți liber. Vei fi câștigat încă un instrument util în procesul de curățare a rezidurilor pe care ne-am obișnuit să le păstrăm în interior.

Cu drag,

Raluca.

Stând (drept) în furtună

În toiul furtunii,

… când doar deznădejdea, disperarea, frica și nesiguranța își fac culcuș în tine,

… când nimic din ceea ce știi că e real, pentru că ți-a fost confirmată „realitatea”, nu pare să fie așa,

… când îți dai seama că nu ai suficient aer,

… iar pieptul îți e parcă strivit de tone de pietre,

… când esența percepe limita corpului și e strivită de ea,

… când creierul se simte gol și lent,

… atunci când totul e fără de vreun sens

… și tot ce ai cunoscut este sub verbul destrămării

… și doar nodul din gât îl resimți acut și simți că ai putea să-l atingi în ciuda invizibilității sale,

atunci nu îți rămâne decât să respiri.

Ce altceva ai putea face? Tu vezi că furtuna e hotărâtă, ea vine, vine să schimbe ce nu poate fi schimbat în mod pașnic. Ce faci atunci?

În furtunile violente, retrăiești toate nesiguranțele, se activează toate fricile, trăiești cu cantitatea aia mică de aer pe care simți că o primești, pentru că e singurul instrument pe care îl ai la dispoziție. E o furtună în care consumul energetic e uriaș… dar furtuna asta e de scurtă durată.

În furtunile lentuțe și cu ciclicitate se ascund cele mai mari grave frici ale tale, și pentru că nu ești dispus să le vezi, furtuna tot revine până când vei fi pregătit să le faci față, până când vei înțelege că meriți mai mult decât să pierzi energie tot amânând confruntarea. Așa că la întrebarea de ce nu ți-ai dat seama mai devreme, răspunsul e pentru că nu ai vrut să vezi, pentru că nu puteai duce acea realitate, pentru că nu ai ales la timp să stai în furtună. Nu e vorba despre a păcăli pe cineva, nici măcar pe noi înșine, pur și simplu, vedem tot timpul, dar de înțeles, înțelegem abia când putem. Fiecare înțelege în momentul în care ceva din el crede că este echipat să facă față situației.

Oricât disconfort ar crea, furtuna e un dar. Ai putea să alegi să fugi… e de altfel cea mai simplă metodă de a te da din fața sa și cea la care apelăm cel mai frecvent …. și culmea tot noi ofticați ne întrebăm cum de nu am văzut semnele atunci când schimbarea are loc. Dar pe de altă parte, vezi tu, furtuna a apărut pentru că, conștient sau inconștient, ai invocat-o și atunci poate ar trebui să înveți să îți asumi cumva această responsabilitate și încet, încet să îți dai voie să vezi ce vrea furtuna să îți spună.

Așa că, sfatul meu prietenesc este să respiri și să stai în furtună. Alege să stai acolo! Nimic de acolo nu te va anula, desființa sau omorî! Câștigul atunci când stai în furtună se rezumă la reducerea timpului petrecut în minciună, neadevăr sau cum vrei să califici situația pe care o trăiești. Stând drept în furtună descoperi că ești din ce în ce mai liber. Stând drept în furtună ai mai multe șanse de a ajunge la tine mai repede, poți deveni mai repede mai conștient de toate rănile, de tot potențialul care zace în tine, poți deveni mai repede mai conștient de tine și poți începe să faci lucrurile în acord cu tine. Poți astfel să spui toate „nu”-urile și „stop”-urile pe care le simți, în timp ce le simți. Și în același timp, poți spune toate „da”-urile pe care le meriți, în timp ce îți dai seama că meriți.

Pentru a putea face față furtunii este esențial să identificăm câteva ancore care să ne ajute, care să ne dea o senzație de relativă stabilitate. Respirația abdominală ar putea fi una dintre aceste ancore. Respirând, ne calmăm, liniștim inima și creierul și vedem luminița. Sau ai putea să alegi o bijuterie (spre exemplu, o brățară) căreia să îi dai această funcție de a te face să te simți în siguranță. Util ar fi un partener pe drumul ăsta – poate fi un prieten sau poate un terapeut.

Ancora mea a devenit de vreo doi ani iubirea de sine. Mă și las pradă furtunii, mă și ia pe sus, îmi și place să o trăiesc să văd ce mai trebuie scos din mine și îmi face tare bine ca în furtună să îmi întindă cineva o mână și să îmi spună că „o să fie bine, că nu va dura prea mult, și că oricum sunt în siguranță” – îmi face teribil de bine asta -, dar mai minunat este acel moment în care parcă pun furtuna pe „freeze” și eu văd că pur și simplu ceea ce a generat-o e doar o frică, una pe care eu am creat-o sau am primit-o în câmpul meu cândva, și nu ea pe mine, și cum am creat-o/receptat-o, tot eu pot să îi spun (și să îmi spun) că asta e, că o văd, dar că nu îmi mai servește, că nu am nevoie chiar acum să știu tot, că e în regulă să nu dețin eu tot controlul acum, că pur și simplu aleg să am încredere că tot ceea ce se întâmplă acum, deși nu pare, are un sens.

Totul în viață este o alegere, inclusiv iubirea de sine este o alegere. Aleg totul pentru mine: să stau sau să plec, să iubesc, să sufăr, să fiu întâiul și cel mai important tartor, să văd și să ignor, să mă descopăr sau să mă ascund, să stau în furtună drept sau să fiu struțul cu capul adânc înfipt în nisip. Eu aleg! Eu aleg perspectiva, eu aleg să rămân pentru a obține răspunsuri, pentru că aceasta este alegerea mea personală. Răspunsurile sunt deja aici (nu am nevoie să plec pentru a-mi limpezi mintea sau pentru a le găsi)… Întotdeauna, răspunsul potrivit e sub nasul tău (iar nasul comunica cu noi, ne spune dacă e de bine sau de rău)… revenim la alegeri: și pe el tot tu alegi să îl vezi sau să îl ignori în continuare.

Așa că stai în furtună, stai cu blândețe, ești în siguranță! Totul va fi bine!

Cu drag,

Raluca.

Despre înverșunare

Am citit un mesaj minunat: „De două mii de ani ni se predică despre iubire și cu toate astea noi suntem sfâșiați!”

Dacă mai tot ceea ce știm este de fapt altfel? Dacă am integrat o realitate nu tocmai corect integrată de cei care au trăit înaintea noastră? Dacă ceea ce avem în față este doar rezultatul unor oglinzi care nu fac decât să deformeze?

Atunci înseamnă că noi primim, un mesaj despre iubire deformat… încă din momentul nașterii, doar emoții și sentimente deformate, aproximativ adevărate, aproximativ autentice… totul este mai degrabă aproximativ în viața noastră. Și, așa trebuie să fi fost din moment ce ne-am născut sub zodia fricii, a iubirii condiționate, dacă, cel mai adesea, copii fiind, am simțit că trebuie să încălțăm niște cipici mult prea mari, pentru că am văzut că adulții din jur nu ne pot da ceea ce ne este necesar sau nu pot lua decizii mult prea dificile pe care ni le aruncă cu ușurință în spate sau, dacă au creat un peisaj înfiorător pe care ne-au obligat să îl trăim. Și atunci, da, avem de ce să fim furioși, înverșunați, poate chiar agresivi, pentru că am adunat din copilărie o impresionantă colecție de răni.

Dar, vezi tu, dacă stai să te gândești ai să remarci că asta li s-a întamplat și părinților, și bunicilor, și așa mai departe. Toți au trecut prin asta, singura diferență vine probabil din nivelul de rafinament pe care noi (adică, noi ăștia toți care populăm Pământul acum) l-am atins. Suntem mai conștineți de noi, ne vedem mai bine pentru că avem puterea să o facem și nu trebuie să ignorăm nici nivelul la care am ajuns ca societate din perspectiva permisivității (adică au fost înlăturate destul de multe dintre pericolele pe care le avem în exprimarea unicității, a individualității noastre), a respectului pentru individ, a evoluției și infiltrării psihologiei la toate nivelurile acesteia, a nevoii acute de reconectare cu spiritualitatea. Cred sincer că suntem norocoși. Avem răni multe, dar suntem norocoșiJ.

Textul de față este despre înverșunare și este de fapt un îndemn la toleranță și blândețe.

Văd, frecvent, în jurul meu tineri răniți de ceea ce au/nu au primit în copilărie, de iresponsabilitatea părinților și a adulților din jur, de lipsa lor de prezență și de slaba implicare. Și, da, toate astea au produs răni și unele sângerează tare abundent. Și toate astea au chemat la viață monștrii de tipul depresiei, deznădejdii, lipsei de iubire, lipsei de speranță.

Dar realitatea e că nimeni nu a inventat mașina timpului. Așa că nu ne putem întoarce fizic în copilărie, adolescență etc. pentru a remedia, bine nici măcar nu ar fi corect să se întâmple asta. Suntem pe drumul ales de noi, cu experiențele alese de noi, pentru a învăța lecțiile necesare evoluției noastre. Așadar, rămâne să reparăm, pentru a putea trăi, utilizând instrumentele magice pe care le avem la dispoziție. În definitiv, cui servește să le (pe ele, pe răni) păstrăm sângerânde? Reproșurile trebuie să se termine la un moment dat și condițiile necesare închiderii rănii gravitează în jurul iertării, toleranței și blândeții. Alege să închizi rana pentru tine, fă-o măcar pentru că tu, la un moment dat, te-ai simțit mai matur și mai puternic, fă-o pentru că tu ai șansa și oportunitatea de a schimba ceva, fă-o pentru că e frumos ca al tău copil să nu preia și să nu ducă mai departe a ta suferință și a ta neîmpăcare și mai fă-o pentru simplul fapt că și ei, părinții, sunt oameni, doar oameni, în curs de învățare, cu traume și probleme, speriați, încăpățănați, care au senzația că în relația cu tine stau pe un covor care se deșiră în timp ce în altă parte se înșiră…

Fiecare generație reprezintă o șansă la vindecare pentru cea anterioară. Și ca să vă convingeți, uitați-vă, spre exemplu, la relația dintre copiii și părinții voștri. Sigur ați remarcat, poate v-a și rănit, disponibilitatea emoțională a bunicilor față de nepoți (limitată în relația cu tine-copilul), afectivitatea manifestă (de care, cel mai probabil, tu-copilul nu ai beneficiat), venerația fățișă (pe care tu-copilul nu ai intuit-o în relația cu tine). Copilul tău reprezintă o șansă pentru deblocarea și vindecarea părintelui tău, așa cum și nepoții tăi îți vor da ție oportunitatea de a te lăsa să simți și să experimentezi iubirea fără atât de multă teamă, căci de fapt totul se rezumă la iubire, la cât de mult îți permiți să o experimentezi. Amintește-ți de relația cu bunicii tăi, simțeai mai multă afecțiune, acceptare, apreciere din partea lor?

Acum te invit să te uiți la tine, dar să te analizezi cu mare sinceritate, așa cum îi analizezi pe ai tăi părinți. Ce remarci? Că stai un pic mai bine, dar că mai ai și tu de lucrat, nu? Știu că tu crezi că ești totalmente diferit de părinții tăi, juri că nu vei produce vreodată vreo rană copilului tău, că o să fii acolo etc. Și le faci pe toate în limita disponibilității tale (în timp ce te confrunți cu rănile sângerânde)… așa cum au făcut-o ai tăi în limita disponibilității lor (în timp ce retrăiau, vindecau sau se forțau să ignore propriile răni sângerânde).

Dacă generațiile anterioare au avut responsabilitatea de a zgândări sisteme politice, de a câștiga libertatea de exprimare, nouă cred că ne revine responsabilitatea de a schimba două aspecte ale vieții:  raportarea la familie și la Divinitate. Sunt sigură că simțiți cu toții că se rescrie ceva în modul de funcționare a familiei, parcă rănile sunt din ce în ce mai des puse sub lupă și aduse în atenția celor care le-au cauzat, și parcă și părinții sunt mai deschiși și ne caută pentru a mai repara câte ceva, parcă noi, în familiie noastre, nu mai putem continua ceva nu e bun pentru noi doar pentru că ne e frică să ieșim din zona noastră din confort. Și mai e ceva, niciodată nu cred să fi fost o presiune atât de mare pe familie în sensul de a furniza iubire, susținere, acceptare, înțelegere, comunicare, egalitate, ca acum. Și cum principalul dicționar privind iubirea vine din religie, revoluția nu se poate întâmpla fără o reîntoarcere la Divinitate… fără a reintegra iubirea. Ne îndreptăm către modele guvernate de iubire, acceptare, conținere, modele pe care să le extragem din relația cu Divinitatea și să le exercităm și să le aprofundăm în familie.

Și cum principalul promotor al iubirii a fost religia, trebuie să înțelegem dezvoltarea familiei în strânsă legătură cu ceea ce religia ne-a spus că e și că nu e iubirea.

„În rândul al doilea, religia este necesară familiei, nu numai individului, pentru că nu numai omul, ci şi familia este creaţia lui Dumnezeu. Şi după cum omul e dator să-şi cunoască şi să-şi adore Creatorul, tot aşa şi familia.”

Mladin, Nicolae, Tineretul și Creștinismul. Repere duhovnicești pentru tinerii zilelor noastre

Funcțiile afective exercitate de familie au fost dictate de modul în care societate a văzut și s-a poziționat față de Divinitate. Divinitatea a fost cel mai adesea asimilată Judecătorului (care la nivelul familiei a fundamentat seria de interdicții privind ceea ce ar fi putut leza modul în care este percepută familia ta – „Dar ce o să spună lumea?”, „Să nu mă/ne faci de râs!” – mereu pare să fi fost acolo cineva care să cântărească tot ceea ce faci), autoritate în fața căreia trebuie să fii supus și umil pentru a beneficia de ceva mai bun (condiționare:)), în fața căreia nu ai dreptul să ridici ochii (pentru că nu ești suficient de bun). Și, cum este creația Divinității, familia a trebuie să urmeze același pattern. Așadar, majoritar, întorcându-mă la copilăria mea, relația părinți-copii a fost una de tipul părinții sunt zei, copilul acel ceva de manipulat, care trebuie să îmi fie mie, părinte, recunoscător că i-am dat viață (… deci tu ca entitate nu valorezi mare lucru… ești prea mic, insuficient și nedemn), de regulă, o relație de tipul „eu te-am făcut, eu te omor!”

Cred că așa au crescut cei mai mulți dintre cei cu vârste cuprinse în intervalul 30-40 de ani (asta e generația mea, așa că despre ea îmi permit să vorbesc:).

Pe mine modelul acesta mă revolta, dar mă revolta pe mine care știam (pentru că avusesem șansa) că se poate și altfel și nu înțelegeam de ce ceilalți îl tolerau (bine că am căpătat mai multă înțelegere de-a lungul anilor:). Dacă te vei uita în jur ai să vezi cât de răspândit și de acut este acest complex al celui mic și insignifiant – ai să-l intuiești în prea multă competitivitate, în nebunia de a demonstra, în comportamentul umil etc. Adevărul e că acest complex al celui mic și insignifiant (promovat de religie și care nu are nicio legătură cu Dumnezeu/Divinitatea sau cum vrei să numești) trebuia aplicat în familie pentru a continua să își facă simțite rezultatele la nivelul comunității, al societății. Aripile trebuiau tăiate de foarte devreme, sămânța lipsei de importanță trebuia rapid semănată ca să producă efecte în timp util și real, altfel cum ar mai fi arătat și cui i-ar fi plăcut și, mai important, cine ar fi putut să susțină un peisaj cu oameni cu stimă de sine ridicată, care se acceptă așa cum sunt și sunt acceptați, care știu să se aprecieze și sunt apreciați, care experimentează iubirea în forma pură, care știu ce vor de la viață, care știu să ia doar ceea ce merită. Și părinții trecuseră prin acest proces, de aceea puteau să îl pună atât de bine și exact în scenă. Acum nu prea mai merge modelul acesta. Nu zic că nu se mai practică, dar la scară mult mai mică și cred că suntem din ce în ce mai pregătiți să experimentăm o altă dimensiune a vieții. Iar raportarea la Divinitate s-a schimbat și ea, evident. Divinitatea – Dumnezeu, Atoatecreatorul sau cum altfel te simți comfortabil să numești această Energie – pare să fi fost coborâtă din sferele străine și reci, integrată în fiecare dintre cei dornici să o recunoască în propria persoană, oferind ceea ce era în minus în noi: iubire necondiționată, iertare, acceptare.

O mică povestioară despre cum un banal gest poate să te învețe că ești „cel mic și insignifiant”

Îmi amintesc că mergeam când eram copil la niște rude și, la petreceri, aveau o masă specială pentru copii. Nu mi se părea nimic mai jignitor, umilitor și înjositor decât asta, mai ales că cel mai adesea mă simțeam cu mult mai matură și mai puternică decât cei puși cu mândrie la masa celor mari. Bine, tot stăteam la masă, indiferent de revolta interioară, că na, asta era regula, deși mi-aș fi dorit ca ai mei să se revolte în locul meuJ, mai ales că ei chiar nu credeau în astfel de categorii. Dacă mă gândesc la fiica-mea, prima persoană de care are grijă când e vorba despre organizarea unei petreceri este ea. De ea are grijă și mă bucură asta, deși aș aprecia și ceva ajutor:)), dar e mai important pentru mine că ea a învățat că merită aceleași privilegii ca și ceilalți și că nu permite nimănui să o pună la o masă mai mică pentru simplul fapt că e copil.  

Secretul vindecării: Iartă!

Dar noi, cei de acum, indiferent de vârstă, avem libertatea să investigăm de ce nu ne e bine, să încercăm să aflăm cine suntem, de ce suntem cum suntem și de ce simțim ce simțim, și cred că am devenit și mai conștienți de faptul că e în noi, că avem puterea de a face față rănilor care ne debilitează. Și mai putem face ceva absolut minunat: putem vindeca prin iertare. Iar asta chiar este un serviciu minunat pe care ni-l putem face, și iertarea chiar vine de la Divinitate!

Și nu zic că e treabă ușoară asta cu iertarea, chiar nu e, ai putea chiar să o califici ca fiind o formă de masochism pentru că trebuie să călătorești către momentul producerii rănii, să te expui plenar, să o simți până în ultimul oscior, să simți că te dezintegrezi, că îți pierzi absolut toate reperele în încercarea de a înțelege ce s-a întâmplat – dar nu uita că ai crescut și îți poți permite chiar să își faci glasul auzit, ai putea chiar să încerci o discuție cu ai tăi, ca să îi înțelegi și pe ei – , să integrezi și abia după toate astea să eliberezi, deci să ierți. Și nu cred că poți experimenta iertarea celorlalți fără să ți-o dai ție, fără a te ierta pentru toate neajunsurile, pentru toate momentele în care le-ai permis altora să te rănească, să te pună la colț etc., și fără o întoarcere la Divinitate, adică la acea scânteie care e în tine și în toate, fundamentată pe iubire și compasiune, pe acceptare și toleranță.

Unele sunt ușor de eliberat și iertat, altele îs complicate și necesită căutarea unui sprijin în exterior pentru a vedea ce s-a întâmplat – important e să nu uiți că nu ești singur. Sigur există un psiholog bun pentru tine sau un altfel de terapeut cu care să rezonezi energetic și care să te însoțească în această călătorie. Important e să ai curaj să ceri ajutorul!

Și nu uita ceva: în toate rănile, în toate traumele există și o parte bună, un câștig. Identifică-l pe al tău! Spre exemplu, știu pe cineva care la nașterea fratelui simte că pierde toate beneficiile afective din partea părinților. Doar pentru o secunda, atât durează pierderea, în schimb câștigă autonomia emoțională.

Pentru cazurile mai ușoare, îți propun următoarea strategie de eliberare:

Identifică „supărarea”, investigheaz-o mergând în momentul în care s-a produs, trăiește-o la intensitatea de atunci, vezi cine a fost implicat și, după ce ai lămurit-o, las-o să plece: „Mamă/Tată/Părinți, te iubesc/vă iubesc! Îți/Vă mulțumesc pentru tot ceea ce m-ai/ați învățat despre (rana). Te/Vă iert pentru toate dificultățile, reacțiile exagerate, lipsa de reacție etc. Mulțumesc pentru experiență pentru că astfel am învățat (nominalizează beneficiile). Te/Vă iubesc!”

Și repetă afirmația până când simți că suferința nu mai e vie.

Cu drag,

Raluca.

În încercarea de a trăi idealul, reușim să obținem doar nefericirea

IDEÁL, idealuri, s.n. Model, noimă, țel suprem care determină felul și caracterul comportamentului indivizilor sau al grupurilor sociale; reprezentare a acestui țel. Scopul suprem spre care se îndreaptă în mod conștient și metodic năzuințele și activitatea creatoare umană în toate domeniile ei, gradul cel mai înalt și mai greu de ajuns al perfecțiunii într-o direcție. (DEX)

Tu lupți pentru obținerea acelui ceva proiectat demult, care promite să-ți aducă mulțumirea, fericirea, împlinirea?

A trăi pentru a atinge un ideal echivalează, din punctul meu de vedere, cu o condamnare la nefericire, frustrare și furie.

Idealul poate să privească cariera, căsătoria, comportamentul, felul în care arăți. Idealul nu are nicio legătură cu ceea ce ești tu de fapt, cu ceea ce îți dorești, cu ceea ce poți.

Sunt sigură că ești implicat/ă chiar acum în aducerea unui ideal la viață și sunt sigură că reușești să consumi o cantitate uriașă de energie pentru a face asta. Dar în timp ce depui toate aceste eforturi, ai putea să te descrii că fiind împlinit sau fericit? Ar fi mai corect să te cataloghezi ca fiind epuizat, iritat, frustrat, înverșunat?

Hai să vă dau câteva exemple întâlnite de-a lungul timpului pentru a înțelege de ce un ideal provoacă nefericire:

  • Fii cel mai bun și vigilent părinte din câți au existat vreodată!

Persoana aceasta era tot timpul în defensivă și în ofensivă, tot timpul în căutare de tartori, de agresori ai copiilor săi. Extrem de stresată, nu ezita să se lipsească de geamurile și gardurile grădiniței pentru a asculta (și de fapt a-și demonstra că se întâmplă asta) agresiunea în timp ce avea loc. Vă puteți imagina câtă energie îți trebuie să fii tot timpul stresat că o clipă de neatenție ar putea să îți știrbească din calitatea de a fi un bun părinte?

De unde a apărut modelul? Din sentimentul pe care îl avea copil fiind că e la dispoziția celorlalți, că cei care ar trebui să o apere nu o fac.

Am început să lucrăm întorcându-ne la copilărie, am asistat la confruntarea cu toate acele sentimente și, când s-a simțit în siguranță, această persoană minunată a început să lase încet, încet din frici să plece, a învățat să aibă încet, încet încredere în oameni, a început să vadă ce înseamnă de fapt pentru copii săi să fie un părinte bun și a reușit.

  • „Mi-ar fi plăcut un bărbat înalt, frumos, chibzuit, care să nu vorbească prea mult. Mi-ar fi plăcut un bărbat înalt, frumos, chibzuit, care să nu vorbească prea mult. Mi-ar fi plăcut un bărbat înalt, frumos, chibzuit, care să nu vorbească prea mult. Mi-ar fi plăcut un bărbat înalt, frumos, chibzuit, care să nu vorbească prea mult.”

Nu e o greșeală repetiția! E doar placa auzită de o fetiță în copilărie. Mesaj care stă la baza conturării idealului său masculin. Pe care, de altfel, îl obține, dar credeți că asta îi aduce fericire? Ei bine, nu. În atragerea idealului, femeia nu avusese timp să exploreze ceea ce voia ea cu adevărat, era prea ocupată să dea fetiței ofranda.

  • Ești dezordonat/ă, neglijent/ă, nu ai grijă de lucrurile tale etc.

Probabil i-ai spus copilului tău așa ceva, nu? De ce te înfurie că nu e ordonat, atent, grijuliu? Când a fost el de acord cu toate astea? Ce „prevedere” (a cărui contract?) ți se pare că încalcă?

Probabil, este vorba despre copilul ideal pe care l-ai proiectat în minte, pornind de la ceea ce ai auzit în copilăria ta, de la ceea ce ți s-a cerut ție să faci și să respecți, de la ceea ce ai fost tu. Și cam câtă energie consumi ca să îi demonstrezi că greșește nefiind cum i se cere? Și cam cum arată relația ta cu el? Dar cum rămâne cu el cu individualitatea lui?

A tânji după un ideal înseamnă a te încorda să obții ceva anume sau a obține ceva într-un anumit fel, înseamnă a modifica realitatea și pe cei din realitatea ta ca să răspundă așteptărilor tale. De asemenea, de atingerea acestui ideal atârni propria valoare.

A alerga după un ideal înseamnă:

– a nu trăi AICI și ACUM, deci a nu te bucura de momentul actual cu tot ce are el de oferit,

– a-ți scăpa detalii/indicii importante despre ce e adevărat

– a te transforma în tartor, pentru că idealul e mai important decât persoanele pe care le întâlnești pe drum

– a dezvolta un sistem de compensare puternic – din cauza frustrării ajungem să mâncăm prea mult, să bem prea mult etc.

Poți limita suferința practicând renunțarea. Ce înseamnă asta? Să alegi conștient să vezi ce îți provoacă nefericire, să te expui la ea și apoi să alegi să nu mai opui rezistență și să începi să accepți realitatea, așa cum e ea.

Am găsit în cartea The one skill, a lui Leo Babauta, acești 7 pași de urmat pe calea renunțării la ceea ce provoacă suferință:

  1. Vezi de unde vine acest ideal, acest model și de ce provoacă suferință.
  2. Vedeți cum înrăutățește idealul situația actuală.
  3. Pune de-o parte idealul și furia.
  4. Întoarce-te la suferință, accept-o, consolează-te.
  5. Vezi persoana și situația așa cum sunt. Vezi dacă nu cumva și cealaltă persoană suferă.
  6. Tratează persoana și situația cu compasiune.
  7. Tratează situația cu calm.

Cu drag,

Raluca.