Ascultă-ți corpul!

Bine te-am regăsit!

Îţi propun să începem cu un mic joc, aşa că m-aş bucura că accepţi invitaţia mea.

În primul rând, găseşte un spaţiu în care să stai confortabil şi unde să nu fii deranjat de factorii exteriori. Inspiră şi expiră profund de câteva ori.

Acum să luăm câteva enunţuri:

  1. X a făcut un accident auto sau înlocuişte tu cu un scenariu care îţi dă fiori

Repetă afirmaţia şi vezi unde în corp o resimţi. În zona abdomenului, în cap, care e locul în care o veste tristă sau dureroasă îşi găseşte o formă de manifestare în corpul tău?

  1. Eşti minunat/ă! 

Unde simte corpul tău că înfloreşte la auzul acestei afirmaţii? În capul pieptului, în zona inimii? Care e zona în care receptezi complimentelor?

  1. Ia o decizie şi apoi întreabă-te pur şi simplu dacă decizia respectivă este benefică pentru tine.

Unde resimţi în corp? Ce crezi că vrea să spună ceea ce simţi? Eşti împăcat cu decizia sau ţi se strânge stomacul gândindu-te la consecinţe?

 

„Expresia corporală este manifestarea lumii interioare nerostite a unei persoane.

În felul în care se mişcă sau stă, pune în act sentimentele, nevoile, ajustările creative şi credinţele.”

Phil Joyce & Charlotte Sills,

Psihoterapie & Consiliere Gestalt

 

După aceste exerciţii ai putut, cu siguranţă, să observi singur modul în care corpul tău operaţionalizează şi internalizează o experienţă. Pentru a te conecta la corpul tău, pentru a putea interpreta cu uşurinţă mesajele pe care ţi le transmite, pentru a putea lucra mai departe cu această formă de manifestare a interiorului tău este esenţial să înveţi să te relaxezi. Şi după ce te-ai relaxat şi ai identificat trăirea, emoţia, sentimentul întrebările utile, din punctul meu de vedere, cu care ar trebui să lucrezi sunt: Ce vrea să îmi spună această reacţie corporală? De unde vine? Cum mă afectează?

 

Etape în procesul de conectare cu corpul

  1. Aşează-te într-o poziţie comodă, întins sau şezând. Important este să te simţi bine pentru a te putea relaxa.
  2. Respiră adânc: ţine mâna stângă pe pieptul tău şi pe cea dreaptă pe abdomen, în zona pelviană. Acum inspiră astfel încât să mişti mâna dreaptă (să umfli abdomenul), în timp ce mâna stângă rămâne nemişcată. Continuă să respiri.
  3. Rămâi concentrat pe respiraţie, urmăreşte inspiraţia şi expiraţia.
  4. Acum, mută-ţi focusul pe corpul tău. Unde simţi tensiuni, disconfort sau încordare?
  5. Ce crezi că înseamnă sau vrea să spună acea tensiune?

 

Focalizarea pe corp este, în fond, un exerciţiu de asumare a responsabilităţii. Pentru ca triada corp-minte-spirit să funcţioneze este esenţial să fim conectaţi la fiecare dintre aceste dimensiuni. Asumarea aceasta a responsabilităţii presupune un efort de înţelegere a mecanismelor care ne guvernează la interior, presupune dizovarea fricii de a fi tu cu tine, a te vedea cu multitudinea de faţete şi feţe pe care le ai, a te accepta aşa cum eşti.

Am creat pentru tine mai jos o listă care să te ajute să te conectezi la propriul corp, un ajutor în elaborarea propriului dicţionar de raportare la emoţiile pe care le resimţi. Lista e deschisă şi te aştept să îmi scrii (foloseşte formularul din pagina de contact) pe măsură ce descoperi noi informaţii pe care le putem adăuga.

Emoţia Organul sau zona afectată
Furia Ficat, Dinţi, Nas
Traumele şi dezamăgirile Rinichi
Traumele şi dezamăgirile Inimă
Frica Rinichi
Frica Plexul solar
Anxietatea şi senzaţia de separare Stomac
Anxietatea şi senzaţia de separare Splina
Tristeţea Plămâni
Tristeţea Picioare
Stres Cap
Stres Inimă
Stres Sistem imunitar
Mânia Inimă, cap şi pumni
Dispreţul Gât
Dezgust Stomac
Fericirea Tot corpul
Iubirea Abdomen, gât, cap
 Ruşinea Splină
 Vinovăţia Splină

 

Beneficii ale focusului pe corp:

  1. Creşterea nivelului de prezenţă – pui accent pe Aici şi Acum, pe ce simţi în clipa de faţă.
  2. Creşterea nivelului de conectare cu ceea ce îţi doreşti – ne-am obişnuit să acţionăm în virtutea conştiinţei, a ceea ce e moral sau nu, uitând în mare măsură să mai satisfacem şi nevoile Sinelui, ceea ce duce la frustrare.
  3. Economie de timp – ascultându-ţi corpul vei ajunge să reduci semnificativ timpul de luare a unei decizii.
  4. Practicând respiraţia abdominală vei resimţi beneficii la nivel cardiac şi pulmonar, iar mintea ta va învăţa că poate trăi şi funcţiona în linişte.

Exemplu de lucru cu ceea ce ne transmite corpul:

Deşi ştiam care e vocaţia mea în viaţă, am tot amânat începerea activităţii – poţi găsi mereu scuze legate de câte mai ai de învăţat, de experimentat, de vindecat – şi ce credeţi că s-a întâmplat?

Măseaua 46 s-a îmbolnăvit – este vorba despre primul premolar inferior de pe partea dreaptă. Din perspectivă spirituală, această măsea are legătură cu cariera, vocaţia, cu concretizarea unui proiect, cu moartea, renaşterea şi dorinţa, iar amânarea, frica de a începe ceva au impact asupra sănătăţii acestui molar. Au trecut câteva luni de muncă zi de zi pentru salvarea acestei măsele – de unde nu aveam alergii la nimic, brusc descopeream că toate soluţiile utilizate pentru tratarea ei nu erau tolerate de corpul meu, fie că erau uzuale sau special comandate de la capătul lumii -, dar abia când m-am întors la înţelepciunea lui Jacques Martel (autorul cărţii Marele Dicţionar al Bolilor şi Afecţiunilor) măseaua a început să reacţioneze. Am început să îmi folosesc abilităţile şi talentele pentru a-i ajuta pe oameni şi astfel, a-mi îndeplini misiunea, şi toate au avut efecte pozitive asupra sănătăţii acestui premolar. Apoi, după câteva luni, m-am gândit eu că ar fi cazul să fac gratis tot…. vă puteţi da seama, evident, ce s-a întâmplat. Fix în momentul doi după rostirea cuvintelor, măseaua 46 s-a rupt . Toată amânarea, toate fricile legate de profesie s-au oglindit în această măsea. Starea ei de sănătate a fost în strânsă legătură cu emoţiile care mă încercau. Acum e bine şi îi sunt recunoscătoare pentru mesajele transmise.

 

Cu drag,

Raluca.

Reclame

Despre creativitate

Bine te-am regăsit!

Părinţii, şcoala, societate pun accent, în continuare, pe conformism. A te conforma înseamnă a merge pe drumuri deja testate, pentru că trebuie să fim parte a societăţii, iar societatea înseamnă norme şi condiţionalităţi. Problema apare atunci când condiţionalităţile sunt mult prea toxice şi inhibă naturalul din noi şi, evident, limitează sau blochează exprimarea creativităţii. Petru cei mai mulţi dintre noi, a fi creativ înseamnă a avea un talent artistic, dar a gândi creativitatea în aceşti termeni presupune, de fapt, tot o limitare.

Din punctul meu de vedere, creativitatea are legătură cu capacitatea de a trăi în prezent, de a fi deschis, ludic, curios. O gândire creativă presupune cât mai puţine etichete, este ca un suflu nou: conectată la informaţiile disponibile Aici şi Acum şi fără a se raporta la limitările mentale, gândirea creativă generează perspective noi şi soluţii ingenioase pentru problemele cu care ne confruntăm. A-ţi exprima creativitatea înseamnă în mare măsură a-ţi asuma puterea creatoare care este parte intrinsecă din tine. Puterea creatoare este darul pe care Dumnezeu l-a dat fiecăruia dintre noi pentru a ne face părtaşi la minunăţiile din Univers. Noi suntem co-creatori ai vieţii noastre, ai lumii în care trăim, cum, în aceeaşi măsură, suntem co-creatori ai sănătăţii noastre, ai libertăţii noastre. Dacă te confrunţi cu probleme de sănătate, dacă eşti nemulţuimit de viaţa ta, de mediul în care te mişti, poate că e momentul să te întrebi cam care sunt blocajele tale şi care sunt programele care te ghidează. Un program reprezintă tot ceea ce auzim, simţim cu privire la un subiect, toată încărcătura care ne este transmisă verbal şi nonverbal şi care determină până la virgulă un anumit comportament. De regulă, punem toată stăruinţa noastră în crearea scenariului perfect pentru derularea programului şi, implicit a comportamentului, pentru că învăţând programul, uităm că se poate şi altfel

Pentru a-ţi veni în ajutor, îţi prezint în rândurile de mai jos câteva blocaje care afectează creativitatea.

Blocaje şi obstacole care îngrădesc creativitatea

Blocajele ce afectează exprimarea creativităţii pot fi grupa în  3  categorii:

– Concepţia de sine – şi aici regăsim toate acele limitări determinate de incapacitatea sau neîncrederea că noi am putea genera idei noi, abordări noi.

– Iubirea de sine – absenţa iubirii şi a atitudinii pozitive faţă de eforturile noastre din copilărie au efecte asupra exprimării creativităţii adultului.

– Încrederea în sine – trăim sub imperiul lui “NU SE POATE” sau mai bine zis “EU NU POT”.

Lista blocajelor şi obstacolelor

  • Teama de a fi criticat – Programe de tipul „Noi nu greşim”
  • Teama de a eşua  – Programe de tipul „Nu avem decât o singură şansă”
  • Teama de a nu fi capabil să generezi ceva inovator sau revoluţionar – Atitudini de tipul „Tot ce era de inventat, a fost inventat”, „Visezi la cai verzi pe pereţi”, „Nu da vrabia din mână pe cioara de gard”
  • Lipsa autodisciplinei – Tendinţa spre comoditate, conservarea energei… senzaţia că oricum nu o să-ţi iasă cum trebuie.
  • Teama de a-ţi asuma riscuri – Rezistenţa la schimbare, lipsa convingerii de a fi totalmente  responsabil, lipsa încrederii şi a optimismului
  • Teama de a ieşi din zona de confort
  • Teama de ridicol şi critică
  • Teama de a fi insuficent documentat (lipsa unui suport ştiinţific, să zicem). De fapt, este vorba despre lipsa încrederii şi a siguranţei. Frica de a avea un punct vulnerabil şi de-al arăta celorlalţi.
  • Raportarea la propria persoană ca fiind prea idealistă, prea lipsită de pragmatism
  • Neîncredere în gândirea intuitivă – Încă de mici, ni se comunică importanţa argumentelor logice, suntem îndrumaţi să ne ignorăm intuiţia, să ne ignorăm reacţiile corporale (ceea ce resimţim în corpul fizic) atunci când suntem confruntaţi cu diverse situaţii.
  • Incapacitate de a folosi toate abilitățile – Lipsa încrederii în propriile forţe şi abilităţi + teama de a fi în centrul atenţiei sau de a performa. Este o teamă care are la o bază o convingere de tip: „trebuie să fiu invizibil, să nu atrag atenţia asupra mea pentru că altfel e periculos, pot să păţesc ceva rău”
  • Frica de eşec –  Lipsa încrederii în propriile forţe
  • Frica de a fi criticat  – Programe de tipul „ai grijă ce zici să nu ne faci de râs”
  • Teama de a fi văzut aşa cum eşti – Senzaţie de neadaptare, de a nu fi aşa cum îşi doreşte societatea
  • Frica de a nu dezamăgi – Programe de tipul „Trebuie să fii cel mai bun”
  • Teama de a nu greși – Diferențe de gândire între auditor și cel care dorește să emită o idee nouă
  • Teama de a fi greșit judecat/înțeles – În special, atunci când sunt diferențe de vârstă, pregătire etc.
  • Frustrarea – Aceasta se întâmplă când persoana în cauză crede că este victima nedreptăților, a jignirilor ce rezultă din interacțiunea cu ceilalți.
  • Temeri generate de lipsa de încredere în capacitatea de a fi creativ – Persoana s-a obișnuit cu ideea că nu este foarte creativă, că cei din jur nu văd noul din enunțurile sale, așa că preferă să nu mai spună nimic, chiar dacă ar putea veni cu inovații.
  • Temeri legate de lipsa obișnuinței de a expune propriile idei – Unele persoane nu știu cum să își exprime ideile. Ar dori să spună ceea ce gândesc, dar neștiind cum să le structureze, se opresc.
  • Temeri legate de dificultăţi în concretizarea unei idei – Cred că aici ne întoarcem, de fapt, la ideea de mai sus: dacă mediul în care trăiești e unul care nu încurajează, ci mai degrabă îngreunează manifestarea creativității, nu prea ești motivat să faci vreun demers.
  • Teama de incertitudine – Atașamentul prea mare față de confort și percepția pe care o avem că un stil de viață bun înseamnă să ai multe posesiuni: bunuri materiale, casă, mașină etc. Teama de a ajunge blamați de societate și teama de sărăcie cred că ne pot influența să ne conformăm mai degrabă decât să ne asumăm niște riscuri.

 

Ce împiedică exprimarea creativității?

Din experienţa mea,  cauzele care stau la baza acestor blocaje ar putea fi astfel structurate:

  1. Programele asimilate în primii ani de viaţă: „Noi nu greşim”, „Visezi la cai verzi pe pereţi”, „Nu da vrabia din mână pe cioara de gard”,  „Tot ce era de inventat, a fost inventat”
  2. Temerile generate de perspectiva asupra greşelii: De mici suntem învăţaţi că greşeala e indezirabilă şi că trebuie să facem tot ce putem pentru a o evita. Această abordare ştirbeşte din funcţia de bază a greşelii, aceea de a fi o oportunitate pentru a învăţa, pentru a testa o limită şi, implicit, pentru a afla ceva nou, care are relevanţă dincolo de banala împărţire în categorii bine-rău.
  3. Teama de judecător: Această teamă este generată de obişnuinţa noastră de a ne şi a-i judeca pe alţii constant – pentru că acesta este modelul învăţat în copilărie. Această teamă ne împiedică să ne exprimăm şi să ne asumăm propriile perspective. Această teamă ne face conformişti.
  4. Neîncrederea în propriile forţe: Aceasta ne face vulnerabili la ceea cred ceilalţi despre ideile noastre, având ca efect de cele mai multe ori instalarea autocenzurii.

 

Deblocarea creativităţii

Din perspectivă spirituală, blocajele creativităţii se reflectă la nivelul gâtului, unde se găseşte cea de-a cincea chakra, dar trebuie privită în relaţie cu  cea de-a doua chakră, care este centrul energiei sexuale. Pentru Jaques Martel, cele două chakre au legătură cu comunicarea: chakra gâtului este responsabilă de creativitatea gândurilor, iar cea de-a doua de creativitatea materială, în traducere prin voce, guvernată de chakra gâtului, comunicăm gândurile, în timp ce prin sexualitate comunicăm în plan fizic emoţiile.

Dacă la nivelul chakrei gâtului s-a sedimentat un program de tipul „Eşti prea mic ca să vorbeşti/Cine eşti tu să vorbeşti…”, blocajul ne va împiedica să ne asumăm rolul de co-creator despre care vorbeam anterior, ne va împiedica să ne vedem ca Fiinţe perfecte şi complete, dar perfectibile.

Dacă la nivelul chakrei 2 rulează programe de tipul „Trebuie să fii supus/Trebuie să le faci altora pe plac etc.”, persoanei respective îi vor fi afectaţi receptorii bucuriei, aceasta va avea probleme în stabilirea şi respectarea limitelor.

Paşi pentru identificarea propriilor blocaje:

  1. Acordă-ţi câteva minute zilnic şi pune pe hârtie tot ce ai auzit despre creativitate de-a lungul vieţii
  2. Învaţă să îţi asculţi corpul – şi pentru asta te invit să citeşti articolul de săptămâna viitoare.
  3. Foloseşte meditaţiile ghidate pe care le poţi găsi pe internet pentru curăţarea celor două chakre despre care am vorbit mai sus (ajută inclusiv purtarea unor articole vestimentare sau a unor bijuterii în culorile chakrelor – albastru şi portocaliu).

Cu drag,

Raluca.

Programele… chiar ne conduc

Bine te-am regăsit!

Te-ai întrebat vreodată cum te afectează tot ceea ce auzi şi care are un aer de normă sau lege?

Pornesc de la două exemple:

  1. Când era foarte mică fiica mea avea tendinţa de a ţine gura deschisă. Ce am făcut? Ce am auzit la mama mea: dacă nu închizi gura, o să intre musca. Şi i-am repetat această afirmaţie de  o mie de ori.
  2. De fiecare dată când umbla desculţă fiica mea, pe gresie, pe afară, indiferent de condiţiile meteo, nu i-am spus nimic, nu că ar putea să răceacă, nu că ar putea să o doară burtica, nimic. Am lăsat-o să se bucure de conectarea cu pământul.

Efectul situaţiei 1: ne-am mutat lângă Bucureşti, la ţară, evident miliarde de muşte. Ce face fiica mea? Dezvoltă aproape o fobie legată de muşte. Plânsete, urlete, suferinţă reală. Evident că nici nu mi-a trecut prin gând de unde ar putea să vină. Până într-o zi când m-am surprins ameninţând-o că dacă nu închide gura, musca va intra. Afirmaţia mea, se transformase într-un program care îi ghida viaţa. Şi frica ei era logică: dacă intră musca poţi să te îneci, astfel, îţi este afectată respiraţia, deci are legătură cu viaţa şi cu moartea. A trebuit să lucrăm un pic această frică: mai întâi am învăţat să acceptăm că are un temei real, apoi a trebuit să învăţăm să avem încredere în capacitatea organismului de a ne proteja în astfel de situaţii, de a înţelege că acesta are reacţii menite a ne salva – că dacă se întâmplă să înghiţim musca, vom începe să tuşim, că astfel gătul care simte intrusul va avea o reacţie de expulzare a „inamicului”.

Efectul celei de-a doua situaţii: spre desosebire de alte fetiţe cărora le era servit argumentul picioare goale, durere de burtă şi care s-au regăsit în situaţia de a trăi o astfel de boală, fiica-mea nu a suferit niciodată de o astfel de afecţiune. De ce? Foarte simplu: nu fusese programată pentru această afecţiune. Nu avea receptori pentru aşa ceva.

Concluzia: ceea ce auzim de la adulţii din jurul nostru, ce ni se repetă în mod obsesiv, şi chiar şi nespusele – ceea ce simt, ştiu părinţii, ceea ce le ghidează sistemul de referinţă – se resfrânge asupra copiilor, se transformă în programe cu care nu că ne luptăm toate viaţa, dar ne dăm toată silinţa să le transformăm în realitate, pentru că am fost dotaţi cu mecanismele de a lupta cu ele. Noi am uitat ce să facem când totul e simplu, frumos şi când lucrurile curg natural. Noi avem scenarii de îndeplinit, pentru că am învăţat că viaţa trebuie să fie grea, trebuie să suferim, să luptăm, că liniştea şi armonia interioară sunt nişte concepte abstracte şi că oricum nu suntem noi vrednici de aşa ceva.

În acest context, programul reprezintă tot ceea ce auzim, simţim cu privire la un subiect, toată încărcătura care ne este transmisă verbal şi nonverbal şi care determină până la virgulă un anumit comportament. De regulă, punem toată stăruinţa noastră în crearea scenariului perfect pentru derularea programului şi, implicit a comportamentului, pentru că învăţând programul, uităm că se poate şi altfel:)).

Şi totuşi pentru că această gândire ne afectează pe toţi în mare măsură, am creat, pentru că tot noi am făcut-o, un mecanism – boala. Că e uşoară, că e mai grea, boala reprezintă o oportunitate, un cadou pe care ni l-am făcut pentru a scoate la suprafaţă din agitaţia, durerea, neputinţa, furia, tristeţea din interior. Nu cred că boala are doar componentă fizică. Pentru mine, boala este materializarea unui conflict, a unei traume, şi am credinţa profundă că Dumnezeu ne-a înzestrat atât cu capacitatea de a crea boală, cât şi cu cea de a induce sănătatea. Şi atunci, orice boală este de fapt purtătoare de mesaj, ne spune ceva despre ceea ce creează un disconfort la un anumit nivel al Fiinţei noastre. Şi cred cu tărie că a sta un pic în boală, în traumă, în conflict, a ceda toată rezistenţa şi înverşunarea, şi a renunţa la întrebările de ce mie, de ce eu, reprezintă premisele vindecării.

În practica mea, am întâlnit oameni cu simptome pentru care medicii nu găseau explicaţii, dar care şi-au acordat şansa de a rămâne puţin acolo în boală, pentru a-şi înfrunta frica. Şi atunci răspunsul vine, iar vindecarea e inerentă. Am asistat la un exemplu de vindecare spontană care mi-a arătat forţa rămânerii în conflict şi a săpăturii pentru rezolvare. Persoana cu care lucram avea gătul şi umerii plini de pete roşiatice. Medicii îi recomandaseră nişte creme speciale pentru hidratare, dar tot amâna să le cumpere, am întrebat-o de ce amână şi mi-a replicat că simte că rezolvarea vine din altă parte. Atunci ne-am pus pe treabă şi am lucrat această problemă. Am întrebat-o ce a auzit în copilărie despre pielea sa. Îmi povesteşte că rudele îi spuneau frecvent că are pielea închisă, că nu e din neamul lor, că nu e a lor …vă puteţi imagina durerea resimţită de copil la auzul acestor afirmaţii. O întreb: bun şi petele tale cum te afectează? Răspuns: dacă le expun la soare, pielea devine şi rămâne albă. Şi iată cum, astfel, putea ea să îşi ocupe locul cuvenit în rândul familiei.

Înţelege-ţi cum a funcţionat afirmaţia rudelor, acest program sedimentat adânc în sufletul copilului şi adultului, refuzul sau negarea aparteneţei la neamul lor de oameni cu pielea deschisă la culoare? Trebuie să dezvolt ceva pentru ca pielea mea să devină albă şi, astfel, ei să mă recunoască ca fiind a lor.

După 2 zile de rumegat afirmaţia, de retrăire a durerii provocate de acele cuvinte, de muncă de iertare a celor care au făcut-o să se simtă aşa, persoana mă anunţă că petele au dispărut. Acestea aveau să apară ulterior pe perioade foarte scurte de fiecare dată când se simţea exclusă, dar acum această persoană minunată îşi recuperase puterea în lupta cu petele, înţelegea ce anume din ea le generează şi ştia şi cum să dizolve factorul determinant.

Întrebări ajutătoare în descifrarea unei afecţiuni:

  1. Cine, când, ce mi-a spus despre organul afectat?
  2. Ce beneficii îmi aduce boala aceasta? Cât de tare vreau să păstrez aceste beneficii? Ce schimbări produce boala?

3.Vine boala să adeverească scenariul identificat la punctul 1?

  1. Care e cel mai cumplit lucru care mi se poate întâmpla dacă stau în traumă?

Cel mai adesea, răspunsul este NIMIC. NIMIC nu va păţi esenţa ta. Nimic rău, ba chiar va deveni mai puternică, cu o suferinţă în minus, cu o frică în minus.

 

Cu drag,

Raluca.

Insuportabila ușurătate

În urmă cu câteva săptămâni, într-o după-amiază, îmi sună telefonul. La capătul celălalt o voce sfârşită îmi dă vestea cumplită: M., copiii şi P. au avut un accident şi au murit. În secunda 2, mintea îmi e inundată de această informaţie, în timp ce un gând începe să îmi răscolească tot corpul: „Insuportabila uşurătate a FIINŢEI” (mă întrebam ce treabă are Kundera în acest peisaj) şi se repeta la nesfârşit în toată suferinţa incredibilă a corpului, în toată negarea realităţii. Şi a rămas mult timp gândul asta cu mine… şi la înmormântare era, şi văzând toată suferinţa rudelor, gândul tot acolo era şi în relaţie cu propria mea suferinţă, el tot acolo. Şi presupun că va rămâne cu mine, pentru că are caracter de revelaţie: planul material, fizic este afectat de moarte, pentru spirit moartea e doar o nouă poartă pe care o trece după ce şi-a învăţat lecţiile asumate.

Toate se întâmplă la momentul oportun şi nici măcar o secundă mai devreme.

Aşa a fost şi cu înţelegerea acestei afirmaţii. Confruntată cu suferinţa asta, am început să îmi reamintesc visele prevestitoare ale lui M., sentimentul meu constant de nepermanenţă fizică în relaţie cu ei, deşi energetic eram conectaţi, disperarea şi perseverenţa lor de a-şi învăţa lecţiile, de a se descoperi, de a se înţelege, de a lucra cu voracitate pentru a vindeca din rănile acumulate de-a lungul acestei vieţii. În perioada aceea, făceam pentru cel mic un exerciţiu pentru vinderea candidei, exerciţiu pe care îl făceam folosind energia sa. Energia asta o simţeam instantaneu, conectarea era imediată. În ziua aceea, nu am simţit-o… era nevoie de ea în altă parte. Mă trec fiori punând totul cap la cap.

Dar dincolo de suferinţă, toată perioada a fost marcată de o linişte, de natural, de aşa trebuia să se întâmple şi simţeam că e în regulă că a fost aşa.

Uitându-mă în jur, când moartea vine în apropierea noastră, doar atunci şi doar pentru o foarte scurtă perioadă de timp, începem să îi acordăm puţină atenţie şi atunci ne simţim:

Mai întâi: paralizaţi, dar revoltaţi

Apoi: mici şi revoltaţi

Şi rămânem: dezarmaţi, dar în continuare maxim revoltaţi

Iar după ceva timp: ne întoarcem la viaţa noastră fizică, uităm, ne mai ascundem un pic de moarte, sperând că pe noi nu ne va găsi.

Atât de puternică este frica asta de moarte şi atât de puţină „educaţia” avem în a o primi, încât tindem frecvent să credem că nouă ni se va întâmpla aşa o monstruozitate.

Această trecere a dragilor mei prieteni mi-a permis să fiu în preajma morţii şi să mă împrietenesc puţin cu ea. Şi atunci, s-a întâmplat ceva fabulos: nu am mai fost revoltată, nu am opus rezistenţă, s-a instalat o linişte incredibilă. Şi pentru asta le mulţumesc, încă ceva ce m-au ajutat să învăţ. Şi liniştea a apărut, după un efort de o secundă în care mi-am amintit experienţele mele legate de trecere:

Povestea 1

Aveam 13 ani cred, o apendicectomie mă impiedică să merg într-o tabără (sincer, cred că inflamaţia a apărut la momentul oportun ca să mă scape de plecare, îmi amintesc clar că nu îmi voiam să merg). Banală pentru unii, pentru mine avea să fie prima călătorie în afara corpului. Din cauze pe care aveam să le înţeleg mai târziu, anestezia rahi nu a funcţionat, dar personalul a avut grijă să introducă anestezicul şi pe alte căi, astfel încât operaţia să fie cât de cât suportabilă pentru corp. Dar în toată durerea aia fizică, eu am ieşit din corp şi priveam de sus ce se întâmpla pe masă, puteam vedea durerea corpului, dar sus acolo era linişte, şi uşurătate şi simplă observare, nu judecată, nu întrebare, nimic, doar observare.

Povestea 2

Cred că au trecut vreo 3 ani până la următoarea Călătorie. Mă plimbam cu o prietenă. Pur si simplu, dintr-odată m-am văzut de sus. Priveam, vedeam şi atât. Nu era niciun gând dual cu privire la ceea ce vedeam: nu era nici bine, nici rău, nici frumos, nici urât… nu era nicio urmă de judecată. Era linişte, era uşor, incredibil de uşor.

Povestea 3

La 18 ani, aveam să fac cea mai importantă călătorie de până acum. O banală operaţie de extirpare a amigdalelor avea să îmi mai deschidă un pic orizontul. Totul părea să se desfăşoare normal, chiar mi s-a părut distractiv şi educativ cum amigdalele erau pur şi simplu răzuite în timp ce eu comunicam cu chirurgul. Totul a decurs normal până pe seară când rănile s-au deschis şi în ciuda străduinţelor medicilor şi asistentelor s-au încăpăţănat o lungă vreme să rămână aşa. Îmi amintesc instrumentele utilizate pentru a face presiune pe răni pentru a-le închide… păreau de tortură, şi oricum torturată mă simţeam. Suferinţa fizică, gustul propriului sânge, violenţa cu care ieşea, toate au fost înfiorătoare. Îmi amintesc că pe peretele din faţă era o icoană cu Isus. Îmi aminesc că sătulă de suferinţă i-am cerut să mă ia, chiar a fost autentică cererea. Nu mai puteam să duc nici suferinţa mea, nici pe a mamei care asista neputincioasă la spectacol. Şi în acel moment s-a rupt filmul. Şi în timp ce trupul era pus în diverse poziţii şi îi erau aplicate diverse tehnici pentru a-şi reveni (ştiu asta din poveştile mamei), eu m-am dus într-un loc uşor, dar cu esenţă, cred că era amurg, era o linişte desăvârşită – loc în care aveam să ajung din nou, ani mai târziu, în meditaţiile din Al Şaptelea Plan al Existenţei. Dintr-odată în stânga mea a apărut o fiinţă, intuitiv am ştiut că era o energie masculină şi mi-a repetat doar atât: „Numai cu iubire te vei salva! Numai cu iubire te vei salva!”. M-am trezit dimineaţa având în faţă o mamă epuizată, speriată şi cu un medic care spunea că regretă că a luat decizia de a mă opera. Perioada următoare a fost marcată de frecvente leşinuri, atacuri de panică şi o depresie serioasă. Depresie pe care ştiu şi nu ştiu de ce a trebuit să o trăiesc pentru că m-a împiedicat să pun în practică ceea ce fiinţa de lumină îmi spusese că îmi va aduce salvarea.

Uşurătatea Fiinţei este de neînţeles pentru trup şi construcţia noastră egotică. Egoul a uitat că trebuie să conţină doar mecanismele de supravieţuire şi apărare şi s-a încărcat de-a lungul vieţii cu infinite frici şi crede profund că o persoană nu e altceva decât acest trup şi că de el e condiţionată existenţa sa.

După această experienţă, recunosc că viaţa mea s-a schimbat. Am învăţat să mă bucur şi mai mult de fiecare zi, să apreciez şi mai mult lucrurile simple şi frumoase pe care le întâlnesc pe drumul meu. Sunt azi mai hotărâtă, îmi pun toată energia pentru a aduce în viaţa mea ceea ce îmi doresc, nu mai amân sau amân doar până când energetic sunt convinsă de decizia mea.

Tu când te-ai gândit ultima oară la cât de preţios e timpul pe care îl avem?

PS: Dacă ţi-a plăcut, dacă ai ceva de împărtăşit sau dacă crezi că te pot ajuta, scrie-mi folosind formularul de la rubrica Contact. Aştept cu interes veşti de la tine!

Cu drag,

Raluca