Disperarea, un punct pe harta evoluției

Oare înnebunesc? Oare chiar o iau razna? Ce mai are sens când nimic nu are sens?

Nu mai ştiu cine sunt… M-am pierdut de tot… Nu mai am niciun punct de reper din cele cunoscute… Nu mă ajută nimic, în afara unor momente în care stau în mine şi îmi amintesc că respir sau când vorbesc cu femeia care mi-e mai mult decât prietenă. Îmi place să observ că respir pentru că asta înseamnă că sunt în viaţă şi, dacă sunt în viaţă, înseamnă că, probabil, am vreun rost, că existenţa mea are o logică în acest univers. Dar apoi pierd acest gând şi îmi aduc iar aminte că nu mai ştiu de unde să mă apuc şi ce să fac ca viaţa mea să însemne iar ceva.  Apoi panică! O imensă panică şi gândul că nimic nu va fi vreodată bine. Şi, totuşi, continui să respir. Îmi vin în minte momente din viaţa mea în care am crezut că nu merit nimic, că sunt un nimeni, că nu merit să fiu iubită şi că trebuie să îmi fie ruşine că nu sunt altfel. Că nu iau note bune la şcoală, că sunt timidă, că nu am ambiţie şi că… pe scurt, NU FAC NIMIC BINE! O Doamne, cum îmi vine să iau în braţe acel copil speriat care am fost.

Închid ochii şi asta fac. Îmi fac drum cu greu prin tenebrele trecutului. Văd cu ochii minţii ceva asemănător cu un drum prin centrul pământului, un coridor mic şi îngust ca de cârtiţă prin care cu greu trec. Şi ajung în camera mea de copil şi mă vâd stând acolo, aproape imobilizată. Nici plânsul nu mai este, căci pare să fi fost îngheţat. Frica poate să îngheţe şi plânsul, am descoperit asta la o vârstă foarte fragedă. Şi uite că mă duc şi mă iau în braţe. Mi-e atât de dragă fetiţa asta mică cu ochi mari și știu că e atât de sensibilă. O iau şi o ţin stâns în braţe şi îi spun că o iubesc. Îi mângâi părul negru, tuns scurt, băieţeşte pe care ea îl detestă. Îşi dorea atât de mult să aibă părul lung. Şi plâng pentru că nu ştiu ce să îi spun ca să o dezgheţ. Dar nu trebuie să stau mult pe gânduri că ea se lipeşte de mine şi mă întreabă de ce se simte aşa de rău, şi de ce nu are prieteni, şi de ce dimineaţa când se trezeşte e aşa tristă, şi de ce nu poate fi şi ea ca alţi copii, veselă şi plină de viață. Nu pot decât să îi spun că e iubită… deşi nu ştie asta. Că e foarte iubită şi că orice ar fi, voi fi alături de ea şi că o voi ajuta să treacă cu bine peste tot ceea ce urmează. Şi ea îmi zâmbeşte cu recunoştinţă şi complicitate. E atât de caldă, de iubitoare şi emana acel ceva minunat pe care îl caut şi în ceilalţi: convingerea că indiferent ce se întâmpla, totul va fi bine.

Sunt adult, am un copil la rândul meu şi, totuşi, uneori, mă simt atât de fragilă, de vulnerabilă, de pierdută. Ca, de exemplu, acum. Credeam că atunci când am să fiu mare, viaţa o să fie lină şi plină de bucurii, că o să ştiu să gestionez totul şi, mai ales, pe mine, şi, când colo, mă aştepta această surpriză a întâlnirii cu cufărul meu de frici.

Recunosc, nu am vrut. La nivel conştient, am fugit cât am putut de mult de mine şi de acest cufăr pe care, totuşi, nu aveam cum să nu îl intuiesc. Îl intuiam, îl simţeam în greutatea cu care încercam să îmi menţin o postură frumoasă. Mereu, mereu ceva mă apasa pe umeri. Dar mă minţeam pe mine că totul este ok deoarece această confruntare nu e uşoară şi e mai simplu să te plimbi pe drumuri cunoscute, chiar dacă simţi că ceva te doare, decât să păşeşti în necunoscut. Acolo e frica cea mai mare!

Dar a sosit şi ziua în care nu am mai putut să mă ascund şi a trebuit să o iau pe un drum complet necunoscut. Pentru că… aşa e viaţa. Te pune faţă în faţă, că vrei sau nu, cu tot ceea ce trebuie înţeles, acceptat şi asumat. Ştiu că mă aflu pe un drum al evoluţiei spirituale şi am fost avertizată că nu e uşor, şi că vor fi momente în care îmi va fi foarte greu. Nici nu bănuiam eu ce însemnă lucrurile astea când le auzeam, pentru că inima îmi tresarea de fericire: într-un final, eram şi eu pe un drum! Nu mai umblam aiurea prin viaţă. Şi am intuit atunci că acest drum e singura mea şansă. Am realizat că niciun aspect al vieţii mele nu e funcţional şi că drumul propriei cunoaşteri este singura soluţie, aşa că am pornit cu foarte mult entuziasm.

Pe drumul devenirii, am desconspirat multe răni. Mai multe decât credeam că e posibil să poată duce un om şi puţin câte puţin am început să văd lumina. Unul din secretele cufărului pe care îl port este că are lucrurile puse unele peste altele, aşa că ele ies pe rând, iar ordinea lor nu este un lucru ştiut de mine. Am înţeles, astfel, că viata este un lung şir de momente în care va trebui să mă confrunt cu o surpriză din cufăr: ceva deja ştiut astăzi, anume că viaţa este un şir permanent de impermanenţe şi nu mă mai supăr că e aşa.

Dar de ce scriu toate astea? Pentru că ştiu că nu sunt singura! Sunt atât de mulţi oamenii care au trecut în viata prin momente de panică, de pierdere a ceea ce erau, de confuzie, de pierdere a perspectivei pline de dragoste a vieţii aşa cum este ea. Cred ca la nivel inconştient, cea mai mare teamă a mea a fost teama că nu sunt demnă de nimic: nici de iubire, nici de grijă, nici de respect, nici de reuşite de orice fel. DE NIMIC! Şi, în acest mod, am crescut complet nesigură pe mine. Panicată de orice moment în care trebuia să demonstrez ceva şi frenetică în a găsi persoane de care să „mă lipesc” în orice acţiune aş întreprinde. Se numeşte, da, DEPENDENŢĂ! Recunosc, sunt dependentă de ceilalţi pentru că nu cred că eu pot reuşi singură ceva puţin mai complicat, cum ar fi materializarea propriilor dorinţe. Şi, o dată cu acest blocaj am mai dezvoltat un tipar comportamental de autosabotare: chiar dacă vrei să faci ceva, ai grijă! E complicat, nu merită şi, oricum, care sunt şansele să-ţi iasă?! Îmi zgârie timpanele aceste afirmaţii care şi-au săpat un adânc şanţ în mintea mea. Dar ce greu l-am văzut şi câte iţe a ţesut mintea mea pentru a mă ţine la distanţă de acest adevăr.

Şi aici intervine panica! Aha, deci am avut un întreg arsenal care să protejeze acest mecanism. Ani la rândul l-am purtat în mine. L-am ţinut bine ascuns şi am acţionat frecvent în virtutea lui şi în defavoarea mea. Acum l-am văzut! Acum l-am văzut şi mi-e frică pentru că nu mai pot acţiona aşa cum vrea el. Acum trebuie să fac ceva diferit şi mi-e tare frică de asta. Acum trebuie să am curajul să mă dezvălui şi să actionez, fie ce-o fi. Acum trebuie să ies de după zidurile înalte ridicate şi cu muşchii atrofiaţi de atâta stat acolo în nemişcare să ies în lume şi să fiu eu. Eu? Teamă mai mare ca asta nu am mai avut! Teama de a mă arata lumii aşa cum sunt. Fără zidurile mele de protecţie??? E ceva aproape mortal. Şi, totuşi, asta fac zilele acestea, când ştiu că pe vechiul drum nu mai pot merge pentru că înseamnă anularea fiinţei mele aşa că trebuie să inspir adânc şi, pur şi simplu, să mă arăt lumii! Să învăţ să fiu eu şi să am prezenţa de a acţiona chiar dacă încă îmi ţiuie în timpane vocile acelea: „De ce te mai oboseşti? Oricum vei fi criticat, e greu şi mai ales ce sens are?”

După mult tumult interior, după îndelungi frământări, senzaţii de panică, disperare, eşecuri în dragoste şi proiecte lăsate baltă am înteles: chiar dacă e greu, merită încercat. Chiar dacă o fac singură, merită încercat. Chiar dacă nu ştiu să fac perfect ceva, tot merită incercat. De ce? Măcar pentru că, dacă nu încerc, voi rămâne mereu cu regretul şi furia că am ratat o şansă de a învăţa ceva… Fie să câştig, fie să pierd. Dar ambele sunt importante şi drumul până la ele reprezintă o oportunitate de a-mi descoperi resursele interioare! Am experimentat, în disperare, senzaţia că în lipsa unei schimbări, sufletul meu se va distruge. Şi asta nu doar o dată!

Şi îmi întorc iar atenţia la fetiţa din camera mea, cu aceste lecţii învăţate şi nu e nevoie să îi zic nimic pentru că de aceea a zâmbit. Pentru că a înţeles şi ea că există o cale şi că o va descoperi. Ştie că nu îi place cum arată, că are părul scurt, că cei mai mulţi copii de la şcoală o confundă cu un băieţel lucru care o doare imens, că învăţătoarea crede că nu poate prea multe şi îi vorbeşte zeflemitor şi că, acasă, părinţii o tratează cu duritate ca să se înveţe cu greutăţile vieţii şi să o facă puternică. Dar acum mai ştie ceva: ştie că are în ea toate resursele pentru a depăşi obstacolele şi pentru a ieşi victorioasă din capcanele vieţii.

Are şi disperarea meritele ei, trebuie să recunosc. Aduce creativitate pentru a o depăşi şi mobilizează resurse pentru a mai face un pas. Nu e foarte clar la început cum va arăta lumea ta după ce faci pasul, dar de făcut trebuie să îl faci. Altfel disperarea poate deveni din prieten inamic şi te va vizita mai des! Disperarea vine când eşti pregătit, chiar dacă nu ştii asta. Pentru că ea te vizitează când ai destulă forţă să o depăşeşti şi când ai destule resurse să te mobilizezi. Disperarea cu tot disconfortul şi iureşul pe care le produce, cu stările de frică, angoasă şi descurajare, te lasă să desluşeşti un cântec suav şi delicat, care spune: vei reuşi!

Aşadar, te invit să te uiţi în tine şi dacă rezonezi cu cele de mai sus, mergi şi tu în camera ta din copilărie şi ia-te în braţe şi ţine-te strâns! Transmite coplilul care ai fost că are toată susţinerea ta, toată susţinerea adultului. Mai mult, îi poţi scrie o scrisoare, povesteşte-i cum ai depăşit greutăţile, sau cea mai mare dificultate şi pune-o într-un loc frumos. E scrisoarea ta pentru copilul care ai fost şi e foarte preţioasă!

Pentru că am făcut această confesiune astăzi, doresc să împărtăşesc cu tine metoda mea de a confrunta frica: am desenat-o! Imaginea ataşată acestui text reprezintă frica mea de a mă arăta lumii aşa cum sunt şi te invit şi pe tine să îţi acorzi 5 minute pentru a desena o frică pe care o ai. În momentul în care ne uităm la frici cu deschidere suntem mai aproape de a le accepta și de a ne apropia de noi înșine. În plus, nici nu arată așa rău!

 

Cu drag,

Un om în curs de deconspirare

Despre depresie

Bine te-am regăsit!

 

Sunt trist, disperat, descurajat, lipsit de putere, fără chef, apatic, nu îmi place nimic, m-am îngrăşat foarte mult, am slăbit foarte tare, nu pot dormi, aş dormi tot timpul, sunt foarte agitat, mă mişc ca un melc, gândesc ca un melc, am uitat, parcă am Alzheimer, sunt inutil, inadecvat, vinovat… nu sunt autentic, nu e de nasul meu, nu am eu capacitatea de a face asta… mă simt mic, mă simt limitat

 

Ai senzaţia că mulţi dintre termenii de mai sus te descriu? Ţi se potrivesc? Te agaţă?

Potrivit unui studiu publicat în 2016 de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), aproximativ 4% din populaţia lumii se confruntă cu depresie, în Europa populaţia afectată cifrându-se la 40,27 de milioane de persoane. Potrivit aceloraşi date, 1 din 10 români este afectat de depresie şi tulburări anxioase. OMS estimează că în 2020, în clasamentul cauzelor de dizabilitate, depresia va ocupa poziţia secundă după afecţiunile cardiovasculare.

„Aproape un sfert din adulţii tineri prezintă un episod depresiv major până la vârsta de 24 de ani, acest grup populaţional fiind mai expus decât oricât altul riscului de declanşare a depresiei.”

Dr. Augustin Cupşa, Medic specialist Neurologie

 

Depresivul vede totul în negru, dar susţine sus şi tare că e cel mai optimist, spune că nu are energie, dar nu are deschiderea de a face ceva pentru a face rost de energie, pentru că aceasta este, din punctul meu de vedere, caracteristica fundamentală a depresiei: INACŢIUNEA. Depresivul va face, va începe, va etc… el niciodată nu face, nu începe, nu trece la treabă. Simplul fapt de a-ţi lua inima în dinţi, de a te mobiliza să faci ceva ce îţi place – spre exemplu, să începi un curs la care tot tânjeşti, să faci sport etc. –, de a îndepărta un factor care îţi creează sau îţi întreţine emoţiile negative – spre exemplu, încheierea unei relaţii – reprezintă paşi mici, dar care consolidează ieşirea din depresie.

Depresia, care este un răspuns exagerat la o situaţie de viaţă (Dr. Augustin Cupşa), este determinată de programe de tipul „Nu merit”, „Nu merit să fiu fericit/iubit/să mi se întâmple lucruri bune” sau „Am uitat ce e iubirea/cum se simte iubirea/cum e să primeşti iubirea/cum să dăruieşti iubirea”.

Ieşirea din depresie presupune un efort de asumare a conştientizării: sunt depresiv… şi când gândul te izbeşte, auzi în minte ecoul: Sunt depresiv! Sunt depresiv! Sunt depresiv!? Şi apoi urmează uimirea acestei conştientizări – şi îţi vine să spui că nu e adevărat, că nu ţi se poate întâmpla ţie asta, cu siguranţă nu ţie – şi apoi vine perioada de refacere, care e o perioadă în care totul pare sau chiar este suspendat, este o perioadă în care vegetezi şi atât, dar acolo în interior lucrurile se reaşează, sunt modificate programele care au susţinut şi hrănit depresia, este o perioadă în care nu ai decât să respiri.

Ai observat cu siguranţă amploarea depresiei. Fie că intri în contact cu copii, tineri sau adulţi şi dacă nu e manifestă, sămânţa depresiei poate fi uşor percepută (mai ales dacă tu o cunoşti bine pentru că ai manifestat-o sau pentru că o trăieşti în prezent). Şi cum altfel ar putea fi când focusul e atât de mare pe exterior, când exteriorul nu foarte sănătos invadează şi cotropeşte tot interiorul şi are o misiune de a adânci prăpastia dintre mine şi mine.

Din punct de vedere spiritual, depresia presupune devalorizare şi culpabilitate. Persoanele depresive trăiesc în trecut şi au dificultăţi în a se detaşa de acesta. Depresivul este captiv, prins între idealuri, vise şi realitate, şi simte constant că dezamăgeşte: că nu se potriveşte imaginii pe care ceilalţi (spune el) au proiectat-o asupra sa, că nu atinge obiectivele setate de celălalt sau ceilalţi. El plasează toată responsabilitatea în exterior. Chimic şi hormonal el este în dezechilibru, pentru că, ca orice boală acţiunea sa este una care afectează mai multe sisteme. În viziunea lui Jacques Martel „depresia îşi are originea într-o situaţie pe care o trăiesc faţă de teritoriul meu, adică faţă de ceea ce îmi aparţine, de spaţiul meu vital, fie că este vorba despre persoane (părinţii mei, copiii mei, prietenii mei etc.), animale (câinele meu, peştişorii mei etc.) sau lucruri (munca mea, casa mea, mobila mea etc. ”

În Marele dicţionar al Bolilor şi Afecţiunilor – Cauzele subtile ale îmbolnăvirii, am găsit o listă cu întrebări utile în munca de investigaţie:

Ce presiune am trăit în copilărie? Care sunt evenimentele importante pe care le-am trăit în copilărie care mă fac acum să consider viaţa lipsită de sens? Care este drama vieţii mele care mă roade în interior? Este vorba despre pierderea unei fiinţe dragi, a raţiunii mele de a fi sau a direcţiei mele în viaţă pe care nu mai reuşesc să o găsesc?

Ca orice boală, şi depresia are o serie de beneficii secundare: prin nevoia de atenţie a depresivului, acesta obţine o sursă de încărcare a rezervorului de atribute pozitive, pentru că depresivul nu se poate valoriza singur, şi, în acelaşi timp, depresia devine un instrument inconştient de manipulare – de teama unor reacţii disproporţionate ceilalţi îşi inhibă reacţiile naturale în preajma depresivului. Pentru a încheia relaţia cu boala, o persoană trebuie să fie dispusă să renunţe la aceste beneficii şi să o facă.

 

O povestioară

Eu sunt Raluca şi am trăit o depresie, de fapt cred că e invers: ea m-a trăit pe mine.

Pe mine m-a agăţat lipsa autenticităţii. Când am început să mă dezmeticesc şi să îmi dau seama că ceva nu e tocmai în regulă, am remarcat că lipsa autenticităţii era elementul care mă enerva în relaţia cu ceilalţi… evident, eram capabilă să o văd pe a celorlalţi şi nu înţelegeam de ce numai astfel de oameni gravitează în jurul meu. Atunci am înţeles semnificaţia afirmaţiei care tot răsărea în drumul meu: „nimic din ce te enervează la ceilalţi nu îţi este străin”. A mea era lipsa de autenticitate şi ceilalţi a mea oglindire erau. Când am conştientizat-o, am rămas cumva suspendată într-o stare de şoc şi uimire – nu îmi venea să cred că eu am trăit o depresie, mă întrebam de ce nu mi-am dat seama, cum de nimeni nu a văzut. Cred că am avut nevoie de o lună în care am stat pur şi simplu cu conştientizarea mea şi am lăsat să vină spre mine răspunsurile: de unde vine, de ce a venit, cum de nu am văzut-o. La finalul perioadei, am înţeles cauza: lipsa iubirii de sine şi senzaţia că nu merit.

Dacă te-a mişcat ceva din cele citite, poate că ar trebui să îţi acorzi puţin timp să te lămureşti de ce te agaţă, să verifici dacă nu cumva e şi cazul tău – îmi amintesc clar că în seara de dinainte de a veni conştientizarea, am început să citesc pur şi simplu despre depresie, chiar nu înţelegeam de unde vine nevoia. Probabil că era momentul potrivit, probabil că eram eu pregătită să dau faţa în faţă cu această bucată din mine… nimic nu vine în câmpul tău până când nu poţi duce acea situaţie, acel adevăr.

Ai putea verifica afirmaţia „Sunt depresiv/ă” utilizând răspunsul corporal şi să începi lucrul cu tine: poţi merge la terapie, poţi începe lucrul cu afirmaţii – Mă iubesc şi mă accept aşa cum sunt!, Mă apreciez pentru tot ceea ce sunt! Merit să fiu iubit/ă! –, poţi să creezi o listă cu lucruri pozitive sau lucruri care îţi plac la tine şi să o completezi zilnic.

Ce este important este să faci ceva pentru că depresia te privează de privilegiul de a fi în contact cu tine, de a cunoaşte resurselor care zac în tine, şi, implicit, nu te lasă să îţi atingi potenţialul.

 

Cu drag,

Raluca.