Despre religie, credință și Divinitate

„Biserica este casa Lui Dumnezeu. Cum arată o biserică. Din credință și iubire pentru Dumnezeu, oamenii zidesc biserici frumoase. Ne comportăm frumos în biserică pentru că este casa Lui Dumnezeu. Ce fac eu pentru biserica mea. Dumnezeu ascultă rugăciunea oamenilor credincioși. Cuvântul lui Dumnezeu poate fi cunoscut din Biblie.”

„Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii la fel. Nu face diferențe.”  și totuși „Dumnezeu ascultă rugăciunea oamenilor credincioși.”

Acestea sunt câteva din enunțurile din manualul de religie al clasei întâi. Răsfoindu-l mi s-a părut că mă reîntorc în școala generală… și asta nu mi-a creat nici măcar un dram de emoție pozitivă. Aveam să regăsesc, în aceste pagini, același Dumnezeu închis în Biserici și pe care Îl găsești exclusiv mergând și rugându-te acolo, care stă și monitorizează dacă ai fost cuminte/ascultător/bun. Dacă, ici colo, manualul ar fi fost presărat cu câte un „și”, copiii noștri ar fi avut șansa de a gândi că Dumnezeu poate vorbi, într-adevăr, prin Biblie, dar și altfel, adică le poate vorbi direct; că Dumnezeu locuiește în biserică, dar și în alte părți, adică în ei. Ce face manualul este să îl plaseze cumva, în continuare, în exterior pe Dumnezeu, deși trebuie să recunosc că în trecere este strecurată și afirmația  că Dumnezeu este prezent în creația Sa și în biserică.

 

„Îl experimentăm pe Dumnezeu în funcție de ce ne-a spus altcineva despre El. Nu Îl experimentăm în interiorul nostru. Suntem rebeli și răzvrătiți împotriva acestui Dumnezeu care e în exteriorul nostru.”

Iyanla Vazant

Nu cred că există în Universul acesta cuvinte care să exprime mai simplu relația mea cu Dumnezeu decât cele de mai sus.

Am orbecăit mulți ani pe lumea asta fără o direcție, fără continuitate. Tot timpul am fost într-o căutare, dintr-o lipsă acută de ceva… de sens, cred. Îmi amintesc un  exercițiu din Cursul de Miracole care îți cerea să privești în cameră și să spui ce vezi și apoi să completezi cu afirmația ești asta pentru că eu ți-am dat această semnificație... și dacă tot sensul e dat de mine, mie cine îmi dă sens?

Mi-am trăit mare parte din rebeliunea care era în mine în raport cu preoții și cu biserica ortodoxă: am fost supărată că altcineva alesese pentru mine religia, să fiu botezată etc. Am fost furioasă pe ceea ce predau în școală la orele de religie și consumam pe interior multă stamină să le demonstrez că greșesc. Am condamnat în sinea mea și mersul la biserică, și apăsarea, și coloritul sumbru din bisericile ortodoxe. Am cochetat cu catolicismul (măcar pentru simplitatea și luminozitatea bisericile lor, îmi păreau mai puțin încărcate, mai puțin apăsătoare, parcă vinovăția și pedeapsa nu erau punctele cheie). Am fost furioasă că a trebuit să port în cârcă greutatea morții lui Isus. Acolo unde alții găseau alinare, eu găseam doar judecată – iar enunțurile din manualul de religie de la începutul articolului îmi zic că nu totalmente deplasată interpretarea mea. Am dus mult timp lupta asta. Conflictul era întreținut de gândul ăsta care își găsise de mult timp locul în mine, cred că m-am născut cu el: Dumnezeu e bun, dar ce dovezi aveam? Creștinii știu că Dumnezeu stă la colț, monitorizează și pedepsește și oricum e atât de crud că doar a făcut cu Isus ce a făcut, iar trecerea catolicilor se oprește un pic în purgatoriu, un loc nu tocmai plăcut zugrăvit.

Ceva din mine nu a rezonat niciodată cu ceea ce ceilalți spuneau despre Divinitate și asta m-a făcut să mă simt mult timp singură și să mă întreb dacă nu cumva sunt e ceva în neregulă cu perspectiva mea asupra Sa. Dumnezeul, pe care Îl simțeam eu (și pe care acum Îl simt și mai mult), este dornic să experimenteze și o face prin mine, ca să învățăm împreună, pentru că măreția nu simt că vine din atotștiință, ci din deschidere, din dorința de a vedea mai multe perspective; nu mă judecă pentru că judecata nu servește evoluției mele; nu îmi condiționa accesul la EL, izbăvirea și eternitatea… le am deja și le-am avut dintotdeauna, pentru că Divinitatea și eu suntem un tot. A fost acolo să mă ajute când eu pe nivelul meu de dezvoltare nu puteam să duc lecția, să mă tragă de mânecă pentru a ajunge pe drumul meu. Doar când mi-am dat voie să nu îmi mai pese de ce cred ceilalți și când mi-am dat voie să Îl simt pe Dumnezeul pe care Îl știam din alte spații, abia atunci fuga după sens s-a încheiat.

Toți avem nevoie să simțim că lucrurile au sens, că noi avem un sens, dincolo de planul material. Nu cred să mi se fi părut ceva mai exasperant decât senzația de gol existentă în perioada de interogare a veridicității Dumnezeului din interiorul meu. Dar doar experimentând vidul acela înnebunitor, trăind întunericul acela exasperant, am ajuns să Îi dau voie să fie, așa cum mi s-a arătat mie, fără a mai simți nevoia de a-l pune în opoziție cu abordarea altora. L-am acceptat așa cum mi s-a arătat și acum învăț  să colaborez cu bucata asta divină din mine.

Credința este alegerea conștientă de a-L recunoaște pe Dumnezeu ca fiind real așa cum e și cum se arată fiecăruia, precum iubirea este alegerea conștientă de a-l accepta și prețui pe cel de lângă tine așa cum e și pentru tot ceea ce e. Credința este alegerea de a te conecta cu partea de Divinitate din tine și de a o accepta. Iar când credință e autentică, când înțelegi că ești co-autor (iar partenerul tău este Dumnezeu), atunci poți să îți asumi existența, să ieși din dualitate și să te concentrezi pe creștere.

Revenind la manualul de religie, ce am să îi reproșez este că are tendința de a condiționa și de a-l poziționa în exterior pe Dumnezeu. Este minunat că Biserica există și că pe unii dintre noi îi ajută să intre în contact cu Dumnezeu, dar Dumnezeu este o energie mult prea subtilă și atotprezentă pentru a fi rezumată la atât.

Am rezonat foarte mult cu formulele de rugăciune de mai jos, pe care le-am descoperit într-un curs dedicat persoanelor diagnosticate cu cancer și terapeuților care lucrează cu aceste persoane și m-am gândit că ți-ar putea fi și ție utile pe drumul către găsirea Divinității din interior.

Pentru cei care nu reușesc să găsească Divinitatea:

„Doamne, ajută-mă să cred! Ajută-mă să cred în Tine! Doamne, ajută-mă să nu mă îndoiesc de Tine! Aleg să nu mă îndoiesc!”

„Nu o să mă îndoiesc! O să am credință! Mă predau, mă predau, mă predau!”

„Doamne, arată-Te! Vreau să te cunosc. Vreau să știu dacă ești adevărat, dacă mă iubești și dacă îți pasă de mine!”

În cazul în care te confrunți cu o boală/situație dificilă/disperarea:

„Nu înțeleg de ce se întâmplă asta, dar am încredere în Tine, am încredere că ceva bun o să iasă din asta.”

„În numele lui Isus, sunt vindecat, sănătos etc.”

 

Cu drag,

Raluca.

Reclame