Despre furie

Lucram zilele trecute un aspect din mine, când brusc m-a cuprins o panică sfâșietoare. Simțeam că nu mai am aer. Tot ce simțeam era frică. Am închis ochii (deși intuiesc că imaginea ar fi apărut și fără ca eu să fac asta) și mi s-a desfășurat pe ecranul mental o imagine din copilărie. Nu știu câți ani să fi avut, dar mă simțeam oricum mică, mică, extrem de mică, fragilă, vulnerabilă și ușor de strivit. Eram îngrozită de persoana din fața mea. Ochii aceia albaștri erau atât de furioși că intuiam că ființa asta mă poate strivi, spulbera și omorî cu un singur suflu. Ochii aceia mă hăituiesc chiar și în clipa asta și îi simt și dinții încleștați (și ce să vezi și eu fac asta și mă enervează la culme, dar nu pot încă să scot asta din registrul formelor de manifestare emoțională), deși emoția nu mai e la fel de puternică ca în ziua în care mi-a revenit episodul în memorie. Sub toată furia aia, pe care acum o înțeleg ca fiind expresia unei uriașe neputințe, sub toată turbarea aia, era un gol uriaș, al unei persoane deconectate de emoții, de umanitate și care, îmi dau acum seama, chiar ar fi putut să pună în practică frica pe care am simțit-o atunci în fiecare colțișor al trupului: să mă omoare. Norocul meu că îi păsa mult mai mult de ce ar fi spus lumea!

Mereu mi-a fost frică de oamenii furioși, pentru că intuiam că e în ei ceva de necontrolat. Acum îmi e clar și de unde vine asta. Nici nu am dezvoltat o relație normală, pentru că probabil nu am avut de la cine învăța, cu furia. Eu am învățat că nu e frumos să fii furios și atât. În momentele în care am fost extrem de furioasă, am simțit efectiv cum corpul se contractă, cum eu cresc pe înălțime și devin suficient de puternică pentru a compensa toată neputința resimțită. Slavă cerului că am găsit EFT-ul (mai multe informații despre EFT găsești aici) pentru a lucra cu bucățile acelea furioase din mine și pentru a le da șansa să crească și să se maturizeze.

„Furia este o exaltare a stării afective și un mod de exteriorizare brutală a acesteia, se manifestă printr-o excitare atât fizică cât și verbală, care crește treptat mergând până la țipete, aruncarea cu obiecte, agresivitate, tremurat etc.”

Jacques Martel, Marele dicționar al bolilor și

afecțiunilor – Cauzele subtile ale îmbolnăvirilor

Martel propune și o serie de întrebări ajutătoare pentru înțelegerea episodului de furie:

– ce mă deranjează așa de tare

– ce mă frustrează și nu pot exprima

– ce mă face să mă simt slab, frustrat, de neînțeles, neputincios

În caz că îți e greu să crezi că ai putea să fii o persoană furioasă (că na nu e cea mai frumoasă trăsătură a ta, așa ai învățat cu siguranță), ai putea să vezi dacă nu cumva bolile pe care le dezvolți îți transmit ceva semnale în acest sens. Spre exemplu, Martel afirmă că bolile cu terminația „ită” sunt legate de furie sau frustrare și sunt asociate cu inflamațiile din corp. Iată câteva exemple: amigdalită, apendicită, artrită, bronșită, bursită, colită, conjunctivită, cistită, gingivită, hepatită, laringită, mastită, otită, poliomielită, uretrită, vaginită.

„Un stres, o furie, o mânie de cinci minute poate să blocheze celulele sistemului imunitar aproape până la cinci-șase ore!”

Constantin Dulcan, psihiatru și neurolog

Toți avem episoade de furie și e în regulă, dar cum facem să conținem emoția asta și să o eliberăm pentru a nu deveni victimele ei?

Hai să ne jucăm:) în EFT cu furia ta! Așa că ia loc pe canapea, bea un pahar cu apă, respiră și dă-ți voie să simți furia. Ai putea să o simți în pumnul care nu se mai poate controla și se încleștează, în ochii care ies din orbite, în nările care se dilată și care te fac să semeni cu un taur, în pulsul crescut și inima care lucrează cu atâta violență, în privirea încețoșată sau în capul greu ca și cum ar fi de plumb. Dă-ți voie să simți tot! Ești în siguranță și te poți lăsa să simți toate senzațiile și emoțiile.

Acum că te-ai conectat la stare, îți propun să facem următoarele afirmații de setare:

Punctul Karate 1: Deși sunt atât de furios/oasă și simt asta în tot corpul, aleg să mă iubesc și să mă accept așa cum sunt.

PK 2: Deși simt toată furia asta și nu știu cum să o eliberez, nici măcar nu sunt sigur/ă că vreau să o las să plece, pentru că mi-a servit atâta timp, totuși vreau să mă iubesc și să ma accept așa cum sunt și aleg să respect ceea ce simt.

PK3: Deși simt toată această furie în tot corpul meu și simt că nu e corect față de mine să nu mai fiu furios, totuși vreau să mă iubesc și să mă accept așa cum sunt.

 

Acum, îți propun să continuăm să batem punctele pentru a reduce disconfortul resimțit. Te rog, înainte de a porni la drum, să evaluezi pe o scală de la 0 la 10, unde 0 înseamnă disconfort insesizabil, iar 10 disconfort extrem, cât de intensă e furia pe care o simți.

 

Început sprânceană (IS): Sunt atât de furios/oasă

Coada Ochiului (CO): Atât de furios/oasă

Sub Ochi (SO): Toată această furie pe care o simt, de intensitate …

Sub Nas (SN): Simt toată această furie de intensitate …

Bărbie (B): O simt în … (unde este localizată)

Claviculă (C): Ca o … (dă cât mai multe detalii despre ceea ce simți: formă, culoare)

Sub braț (SB): Toată această furie

Sub Piept (SP): Toată această furie

Încheieturi mâini (IM): Sunt atât de furios/oasă

Vârful capului (VC): Și simt asta în… , ca o… , de intensitate…

 

Continuăm să atingem punctele de încă două ori și reevaluăm intensitatea disconfortului. Dacă furia a ajuns la 3 sau sub 3, poți continua investigația punând întrebări specifice: ce anume a declanșat episodul de furie, când te-ai mai simțit atât de furios, orice altă întrebare care pare utilă. Dacă disconfortul este peste 3, atunci continuă să bați punctele spunând afirmațiile simple de mai sus, ajustând descrierea senzațiilor și intensitatea resimțită.

 

Să ai spor!

Cu drag,

Raluca.

Reclame

În ciuda tuturor neajunsurilor, aleg să mă iubesc și să mă accept așa cum sunt

Nimeni nu ne-a învățat să ne acceptăm așa cum suntem sau să ne placă de noi cu toate defectele, imperfecțiunile și neajunsurile noastre, dar toți adulții din jurul nostru au depus eforturi să ne facă acceptabili pentru ceilalți.

Nimeni nu a plasat sursa bucuriei și mulțumirii în interiorul nostru, ci au fost și ele externalizate și au fost legate de cât de multă mulțumire și bucurie generăm în celălalt.

Într-un mediu familial așezat, pozitiv, copilul învață bucuria de a fi tot ceea ce este: unui copil care crește într-un astfel de mediu nu îi este reprimată partea întunecată, ci i se insuflă faptul că emoțiile negative sunt naturale și că el e ok chiar dacă le simte și le comunică. O astfel de familie nu cenzurează, nu se luptă cu ceea ce este, nu ignoră realitatea, iar acel copil are toate șansele să fie la maturitate o persoană mai conectată cu sinele său autentic. Un astfel de copil operează cu ușurință concepte precum acceptarea de sine și a celorlalți și iertarea.

Dar un astfel de model este mai rar întâlnit. Uită-te în jurul tău și observă câtă acceptare și iertare există. Nu prea e, nu? Adică ne agităm cu toții să respectăm ce am preluat din biblie: iubește-ți aproapele ca pe tine însuți și întoarce și celălalt obraz. Iar noi putem juca rolurile ca să fim acceptați, numai că noi chiar îi iubim pe ceilalți așa cum ne iubim și pe noi, adică prea puțin și prea condiționat, și de iertat ne facem că iertăm …. dar nu uităm.

Tu ai învățat la un moment dat că nu ești suficient și ai înțeles de la adulții din jur că scopul este să fii acceptat și acceptabil. În acel moment ai învățat să nu te mai uiți la tine cu adevărat (pentru că în tine erau și bucățile acelea refuzate sau condamnate de cei din jur) și ai învățat să te privești ca pe un maldăr de bucăți etichetate și definite de alții, și ai internalizat toate aceste identificări pe care le-au făcut ceilalți pentru tine. Atunci am învățat că ceva nu e în regulă cu noi. Atunci am învățat că realitatea așa cum e, nu e OK. Acesta este momentul în care non-acceptarea a devenit unul dintre principiile după care ne-am construit viața.

Povestioară

În urmă cu ceva timp, fiica-mea a trecut printr-un episod de furie. Ceva îi producea atâta disconfort încât a apelat la limbajul urât. Când am aflat, m-am făcut ca un arici și am început să țin predici unui copil de 6 ani. Consumul meu interior era uriaș. Cum era posibil ca un copil al meu să fie furios și să și comunice asta – când neam de neamul meu nu își dăduse voie să experimenteze furia? Te rog să citești copil al meu nu ca formă de aroganță sau superioritate, ci ca al meu, al celei care încercase tot timpul să facă frumos și bine, în ciuda trăirilor din interior. Așa că eroul salvator a devenit cât tot pământul și am început să mă lupt cu monstrul care pusese stăpânire pe copilul meu. Noroc că am acces la niște instrumente mișto, așa că i-am propus să lucrăm furia în  Tehnici de Eliberare Emoțională (EFT). Pentru că ne mai jucasem cu EFT și pentru că a înțeles că trebuie să facă ceva să potolească monstrul care se activase în mine, sau pentru că pur și simplu voia să scape de gura mea, ne-am îmbarcat în lupta cu monstrul furiei. Am lucrat 30 de zile, dar ce e minunat e că pe parcurs am ajuns la sursa problemei: EU. Eu îmi sau, mai bine zis, mie îmi fusese cenzurat dreptul de a fi furioasă. Oamenii nu se simt furioși aiurea, au tot dreptul să se simtă așa atunci când le este încălcată o limită. Lucrând cu fiica-mea am reușit să văd cu claritate acel moment în care am tras concluzia că a-ți comunica furia este interpretat de adulți ca fiind ceva imoral, neadecvat, că e o formă de a-ți spăla rufele în public… iar în cultura noastră e tare nasol să faci asta. Văzând furia fiicei mele, lucrând cu ea, mi-am dat mie voie să mă simt furioasă, să simt tot ceea ce ascunsesem sub preș. Am înțeles că este dreptul meu să mă simt într-un anumit fel. Și înțelegerea asta m-a făcut să mă retrag și să îi dau voie fiicei mele să își experimenteze propriile trăiri, dându-i ceva care să o ajute să elibereze ceea ce simțea – EFT, un instrument despre care o să încep să îți povestesc mai multe de săptămâna viitoare – și să o las pe ea să tragă concluzia privind modul în care să își exprime furia și ce se poate întâmpla adoptând diverse comportamente. Când celălalt îți cenzurează exprimarea unei trăiri negative – pentru că așa a fost și el învățat la rândul său -, trezește în tine monstrul vinovăție și nu îți permite găsirea unei forme adecvate de eliberare a trăirii. În definitiv, ne întrupăm pentru a găsi cea mai bună formă de comunicare a ceea ce suntem. Am înțeles că, de fapt, acesta ar trebui să fie rolul părintelui, să ajute copilul să își accepte trăirile și să înțeleagă că e grozav, perfect, frumos cu toate emoțiile astea negative și îi să îi dea o baghetă magică prin care să ventileze toate trăirile.

Dacă am fi la Furioșii Anonimi, acum aș putea să iau cuvântul:

Salut! Eu sunt Raluca și o parte din mine încă e furioasă și o altă parte încă simte nevoia să respingă această furie. Dar e în regulă, eu sunt ok, chiar și cu aceste bucăți. Eu aleg să mă iubesc și să mă accept așa cum sunt, cu toate defectele, imperfecțiunile și neajunsurile mele.

Așadar, ce înseamnă a te accepta? A sta drept în fața ta și a celorlalți, conținând în tine toate bucățile pe care ai atașat etichete sau pe care le-ai separat în categorii – bun-rău, acceptabil-inacceptabil -, dându-ți voie să simți tot ceea ce simți, văzându-te așa cum ai învățat să fii sau că ești, tratându-te cu blândețe pentru ceea ce ai învățat să fii, iertându-te pentru toată suferința pe care ți-ai provocat-o și pe care ai provocat-o altora, precum și iertându-i pe adulții din viața ta.

Acceptarea de sine este un cadou pe care ni-l facem: încetăm să mai dorim să fim altcineva decât persoana care suntem, până când aflăm cine suntem și începem să facem alte alegeri.

Să nu confunzi o clipă acceptarea de sine cu resemnarea. Nu există semnul egal între cele două. Acceptarea permite redefinirea pe baze mai solide și mai adecvate. Acceptând ceea ce este, ne eliberăm de sub imperiul rănilor provocate de abandonurile suferite, de furie, de lipsa de control, de judecăți, de perfecționism, de tot ceea ce ne face rău. Dacă accept cum sunt înseamnă că îmi asum responsabilitatea pentru ceea ce sunt și fac. Acceptarea de sine presupune curaj; curaj să privesc ceea ce mă definește în această etapă, curaj să admit că sunt în această etapă, curaj să îmi asum responsabilitatea. Și curajul aduce o nouă energie, curajul acesta de a vedea lucrurile așa cum sunt reprezintă condiția optimă pentru redefinire pentru că văzând realitatea pot să fac alegeri care să o modeleze pentru a trăi în acord cu nevoile mele, cu ceea ce sunt și cu ceea ce îmi face bine.

 

Iată ce zici și alții că ar fi acceptarea de sine:

„După părerea mea, dragostea de sine începe cu a nu ne mai critica pe noi înșine deloc, pentru nimic. Criticismul ne-ar prinde exact în tiparul pe care încercăm să îl schimbăm. Înțelegerea și gentilețea față de noi înșine, ne ajută să ieșim din acest tipar. Adu-ți aminte că te-ai autocriticat atâția ani și n-a mers. Încearcă să te aprobi și să vezi ce se va întâmpla.”(Louise Hay)

„Iubirea adevărată este experiența de a fi tu însuți. Nicio transformare nu este posibilă fără acceptare. Acceptarea este elementul declanșator al procesului de vindecare. De fapt, veți descoperi surprinși că, cu cât vă veți acorda mai mult dreptul de a trăda, de a respinge, de a abandona, de a umili, de a fi nedrept, cu atât mai puțin o veți face.

A accepta înseamnă a ne acorda nouă înșine dreptul de a experimenta și de a învăța prin intermediul a ceea ce trăim.

Atâta timp cât o experiență este trăită în non-acceptare, adică fiind judecată, în culpabilitate, teamă, regret sau orice altă formă de non-acceptare, oamenii își atrag fără încetare circumstanțele și persoanele care îi fac să retrăiască aceeași experiență.” (Lise Bourbeau)

„Cine se iartă pe sine renunță practic la a se respinge pe sine. Începe astfel un proces de autoacceptare și de iubire de sine, care va crește atât de mult încât în final omul ajunge să se accepte exact așa cum este. Acesta este începutul vieții de om liber. Iertarea este cheia.” (Don Miguel de Ruiz)

„Acceptarea reprezintă reconcilierea interioară dintre minte și emoții care elimină nevoia sau dorința de a modifica sau de a repara ceea ce este; capacitatea de a te conține așa cum ești, văzându-te ca adecvat sau potrivit.” (Iyanla Vazant)

Cu drag,

Raluca.