Lupul cel bun și lupul cel rău

Salut!

Îți propun astăzi să continuăm discuția despre stima de sine. Pentru început te invit să citești povestea de mai jos. Povestea o regăsești în cartea „101 povești vindecătoare pentru copii și adolescenți” scrisă de George W. Burnes și apărută la editura TREI. Cartea este un instrument minunat pe care poți să îl folosești în munca cu copilul/copiii tăi.

 

„Un bunic stătea împreună cu nepotul său pe o piatră, alături de un pârâu ce susura.

– Spune-mi o poveste, l-a rugat nepotul.

– E o poveste cu doi lupi, a spus bunicul. Când creștem, avem uneori senzația că în noi sunt doi lupi care se luptă să preia controlul. Ți l-ai putea imagina pe primul lup cu o blană moale și gri, o privire blândă în ochi și poate chiar un zâmbet plăcut pe față. E un lup care arareori își folosește dinții și e dispus să facă un pas înapoi pentru a-i lăsa pe cei mici să se hrănească. L-am putea numi lupul păcii, al iubirii și al bunătății, pentru că lupul crede că, dacă toți trăim în pace unii cu ceilalți, fiecare animal și fiecare om în parte vor fi mult mai fericiți. Pentru acest lup, dragostea e ceea ce contează mai mult decât orice altceva. Vezi tu, el știe că, fără dragoste, lumea noastră alcătuită din lupi și animale ar înceta să mai existe. O mamă își îngrijește, hrănește, îmbracă, adăpostește și își apără copilul de pericole pentru că îl iubește. Venim pe această lume dintr-un act de iubire și creștem prin iubirea pe care ne-o arată părinții noștri. Tânjim să fim iubiți și viețile noastre sunt hrănite și îmbogățite când iubim și suntem la rândul nostru iubiți. Lupul acesta, de asemenea, pare să știe că bunătatea e parte din acea iubire. Când suntem buni unii cu alții e posibil – deși nu întotdeauna – ca și ei să ne arate bunătate. Zâmbește cuiva și există șanse ca acea persoană să îți întoarcă surâsul. Oprește-te din drum pentru a ajuta și cel pe care-l ajuți probabil că te va ajuta și el când ai nevoie. Lupii seamănă întrucâtva cu oamenii și trăiesc în grupuri. Se alătură unii cu alții și, în general, se simt mai bine când se apropie unii de alții într-un mod cald, armonios. Dar, a continuat bunicul, să ne imaginăm că există un alt lup în haită care nu gândește la fel. Lupul acesta are o față rea, neplăcută. Din când în când, își ridică buzele pentru a-și arăta dinții amenințător către alte animale. Când face asta, ei, de obicei, simt teamă în locul iubirii și respectului, pentru că acesta este lupul fricii, al lăcomiei și al urii. Poate că e înspăimântat sau speriat, și de asta stă tot timpul în gardă. Din nefericire, nu a învățat că fiind așa de furios și agresiv cu ceilalți, gândindu-se pe cine sau ce urăște în loc de pe cine sau ce iubește, naște o grămadă de sentimente negative în sine și printre ceilalți lupi. Lupul acesta caută să fie șef, în timp ce lupul păcii, al iubirii și al bunătății caută fericirea și bunăstarea celorlalți, ca și pe a sa. Așa cum îți poți imagina, doi asemenea lupi într-o haită vor concura pentru a vedea care are dreptate. Lupul păcii, al iubirii și al bunătății vrea să împărtășească aceste valori tuturor, dar lupului fricii, al lăcomiei și al urii îi pasă doar de el însuși. Se simte rău în el însuși și îi face pe cei din jur să se simtă rău. Să ne imaginăm în continuare, a spus bunicul, că doi lupi ca aceștia se luptă în interiorul tău.

Copilul a privit în sus către bunic, cu ochii măriți:

– Care din ei va câștiga? a întrebat blând.

Bunicul a privit în jos, cu bunătate în ochi, cu vocea blândă și a răspuns:

– Cel pe care îl vei hrăni.”

 

Sunt sigură că lupta aceasta nu îți este străină. Dacă ar fi să fii sincer cu tine, care ar fi răspunsul tău? Care dintre cei doi lupi găsește hrana adecvată în tine? Și ca să îți dai seama care ar fi cauza pentru care lupul fricii, al lăcomiei și al urii este cel care preia frâiele, întoarce-te în copilărie, vezi ce hrană ai primit de la părinții tăi și caută soluții pentru a diminua din puterea acestei bucăți din tine.

Fiecare dintre noi ascunde un lup rău. Toți am fost răniți, toți ne-am simțit, poate, insuficienți. Întrebarea e, dacă merită să îl hrănești în continuare. Lupul cel rău își fundamentează existența pe lipsa iubirii – el nu a primit-o așa cum avea nevoie, așadar nu a avut cum să învețe cum se simte să primești și să dai iubirea -, a devenit lacom și posesiv, în încercarea de a apuca cât mai mult de la viață pentru a putea acoperi golul, deficitul, și a învățat să trăiască într-o religie a urii, pentru că dacă urăște nu va mai suferi dacă ceilalți nu îl iubesc. Acest lup va fura din importanța oricărui gest de bunătate care vine înspre tine, îl va deforma, pentru că el a învățat că nu merită și că nu e demn de lucruri bune și te face și pe tine să crezi că nici tu nu meriți ori că nu ești demn. Dar nu e totul pierdut. Pentru a controla lupul cel rău trebuie să ai curajul să te vezi așa cum ești, cu toate lipsurile și neajunsurile. Apoi trebuie să devii atent și perseverent. Atent pentru a observa când și ce anume îl activează și perseverent în ai dizolva, destructura raționamentul.

Hrană pentru lupi

Lupul păcii, al iubirii și al bunătății Lupul fricii, al lăcomiei și al urii
Curaj

Neutralitate

Bunăvoință

Acceptare

Rațiune

Iubire

Bucurie

Pace

Mândrie

Mânie

Dorință

Frică

Suferință

Apatie

Ură

Vină

Rușine

Adaptare după Scala Conștiinței lui David R. Hawkins

 

Instrument de lucru

Dacă vrei să schimbi balanța puterii, pentru a fi mai aproape de esența ta, îți sugerez să îți acorzi ceva timp cu tine însuți și să identifici emoțiile negative care te ghidează. Apoi folosește mecanismul afirmațiilor.

Spre exemplu: Dacă ești ghidat de frică, primul pas este să admiți că aceasta există în interiorul tău, asta înseamnă că alegi să nu îi mai opui rezistență, pentru că tocmai neacceptarea acestei ipostaze a propriei persoane este cea mai bună hrană pentru orice emoție negativă.

  1. Ai putea să repeți (pentru minimum 30 de zile consecutive) următoarea afirmație: Te văd frică, văd cât de puternică ești, dar aleg, începând din această clipă, să nu te mai ignor sau să îmi mai doresc să te reduc la tăcere. Nu mă mai împotrivesc și știu că atunci când ai să vezi că nu ai cu cine să te lupți, ai să te întorci în lumina care sunt.
  2. Identifică ce anume generează în tine această emoție negativă – ce comportament, ce stare – și adaugă o afirmației: Spre exemplu, în cazul fricii, persoana ghidată de această emoție se simte cel mai probabil înspăimântată, lipsită de apărare, anxioasă. Adaugă-le și pe acestea în ritualul tău zilnic.

Deși îmi e frică, mă iert și mă accept așa cum sunt.

Deși mă simt lipsit de apărare, mă iert și mă accept așa cum sunt.

Deși sunt anxios, mă iert și mă accept așa cum sunt.

  1. Vezi de unde vine și iartă.

Frica are de cele mai multe ori legătură cu pedeapsa. Vezi despre ce pedeapsă e vorba și cine te-a pedepsit.

Dragă ….., te iert și te eliberez. Este în regulă să fac asta și sunt în siguranță.

 

Pentru cultivarea emoțiilor pozitive, ia componentele care hrănesc lupul cel bun și spune: Eu sunt iubirea. Eu sunt acceptarea. Eu sunt pacea. Eu sunt bucuria etc.

Spor la treaba! Reamintește-ți, în fiecare clipă, că ești frumos, perfect și complet. Totul este bine în lumea ta, mai ales dacă îi dai voie lupului păcii, al iubirii și al bunătății să observe toate lucrurile minunate pe care deja le ai.

 

Cu drag,

Raluca.

Despre înverșunare

Am citit un mesaj minunat: „De două mii de ani ni se predică despre iubire și cu toate astea noi suntem sfâșiați!”

Dacă mai tot ceea ce știm este de fapt altfel? Dacă am integrat o realitate nu tocmai corect integrată de cei care au trăit înaintea noastră? Dacă ceea ce avem în față este doar rezultatul unor oglinzi care nu fac decât să deformeze?

Atunci înseamnă că noi primim, un mesaj despre iubire deformat… încă din momentul nașterii, doar emoții și sentimente deformate, aproximativ adevărate, aproximativ autentice… totul este mai degrabă aproximativ în viața noastră. Și, așa trebuie să fi fost din moment ce ne-am născut sub zodia fricii, a iubirii condiționate, dacă, cel mai adesea, copii fiind, am simțit că trebuie să încălțăm niște cipici mult prea mari, pentru că am văzut că adulții din jur nu ne pot da ceea ce ne este necesar sau nu pot lua decizii mult prea dificile pe care ni le aruncă cu ușurință în spate sau, dacă au creat un peisaj înfiorător pe care ne-au obligat să îl trăim. Și atunci, da, avem de ce să fim furioși, înverșunați, poate chiar agresivi, pentru că am adunat din copilărie o impresionantă colecție de răni.

Dar, vezi tu, dacă stai să te gândești ai să remarci că asta li s-a întamplat și părinților, și bunicilor, și așa mai departe. Toți au trecut prin asta, singura diferență vine probabil din nivelul de rafinament pe care noi (adică, noi ăștia toți care populăm Pământul acum) l-am atins. Suntem mai conștineți de noi, ne vedem mai bine pentru că avem puterea să o facem și nu trebuie să ignorăm nici nivelul la care am ajuns ca societate din perspectiva permisivității (adică au fost înlăturate destul de multe dintre pericolele pe care le avem în exprimarea unicității, a individualității noastre), a respectului pentru individ, a evoluției și infiltrării psihologiei la toate nivelurile acesteia, a nevoii acute de reconectare cu spiritualitatea. Cred sincer că suntem norocoși. Avem răni multe, dar suntem norocoșiJ.

Textul de față este despre înverșunare și este de fapt un îndemn la toleranță și blândețe.

Văd, frecvent, în jurul meu tineri răniți de ceea ce au/nu au primit în copilărie, de iresponsabilitatea părinților și a adulților din jur, de lipsa lor de prezență și de slaba implicare. Și, da, toate astea au produs răni și unele sângerează tare abundent. Și toate astea au chemat la viață monștrii de tipul depresiei, deznădejdii, lipsei de iubire, lipsei de speranță.

Dar realitatea e că nimeni nu a inventat mașina timpului. Așa că nu ne putem întoarce fizic în copilărie, adolescență etc. pentru a remedia, bine nici măcar nu ar fi corect să se întâmple asta. Suntem pe drumul ales de noi, cu experiențele alese de noi, pentru a învăța lecțiile necesare evoluției noastre. Așadar, rămâne să reparăm, pentru a putea trăi, utilizând instrumentele magice pe care le avem la dispoziție. În definitiv, cui servește să le (pe ele, pe răni) păstrăm sângerânde? Reproșurile trebuie să se termine la un moment dat și condițiile necesare închiderii rănii gravitează în jurul iertării, toleranței și blândeții. Alege să închizi rana pentru tine, fă-o măcar pentru că tu, la un moment dat, te-ai simțit mai matur și mai puternic, fă-o pentru că tu ai șansa și oportunitatea de a schimba ceva, fă-o pentru că e frumos ca al tău copil să nu preia și să nu ducă mai departe a ta suferință și a ta neîmpăcare și mai fă-o pentru simplul fapt că și ei, părinții, sunt oameni, doar oameni, în curs de învățare, cu traume și probleme, speriați, încăpățănați, care au senzația că în relația cu tine stau pe un covor care se deșiră în timp ce în altă parte se înșiră…

Fiecare generație reprezintă o șansă la vindecare pentru cea anterioară. Și ca să vă convingeți, uitați-vă, spre exemplu, la relația dintre copiii și părinții voștri. Sigur ați remarcat, poate v-a și rănit, disponibilitatea emoțională a bunicilor față de nepoți (limitată în relația cu tine-copilul), afectivitatea manifestă (de care, cel mai probabil, tu-copilul nu ai beneficiat), venerația fățișă (pe care tu-copilul nu ai intuit-o în relația cu tine). Copilul tău reprezintă o șansă pentru deblocarea și vindecarea părintelui tău, așa cum și nepoții tăi îți vor da ție oportunitatea de a te lăsa să simți și să experimentezi iubirea fără atât de multă teamă, căci de fapt totul se rezumă la iubire, la cât de mult îți permiți să o experimentezi. Amintește-ți de relația cu bunicii tăi, simțeai mai multă afecțiune, acceptare, apreciere din partea lor?

Acum te invit să te uiți la tine, dar să te analizezi cu mare sinceritate, așa cum îi analizezi pe ai tăi părinți. Ce remarci? Că stai un pic mai bine, dar că mai ai și tu de lucrat, nu? Știu că tu crezi că ești totalmente diferit de părinții tăi, juri că nu vei produce vreodată vreo rană copilului tău, că o să fii acolo etc. Și le faci pe toate în limita disponibilității tale (în timp ce te confrunți cu rănile sângerânde)… așa cum au făcut-o ai tăi în limita disponibilității lor (în timp ce retrăiau, vindecau sau se forțau să ignore propriile răni sângerânde).

Dacă generațiile anterioare au avut responsabilitatea de a zgândări sisteme politice, de a câștiga libertatea de exprimare, nouă cred că ne revine responsabilitatea de a schimba două aspecte ale vieții:  raportarea la familie și la Divinitate. Sunt sigură că simțiți cu toții că se rescrie ceva în modul de funcționare a familiei, parcă rănile sunt din ce în ce mai des puse sub lupă și aduse în atenția celor care le-au cauzat, și parcă și părinții sunt mai deschiși și ne caută pentru a mai repara câte ceva, parcă noi, în familiie noastre, nu mai putem continua ceva nu e bun pentru noi doar pentru că ne e frică să ieșim din zona noastră din confort. Și mai e ceva, niciodată nu cred să fi fost o presiune atât de mare pe familie în sensul de a furniza iubire, susținere, acceptare, înțelegere, comunicare, egalitate, ca acum. Și cum principalul dicționar privind iubirea vine din religie, revoluția nu se poate întâmpla fără o reîntoarcere la Divinitate… fără a reintegra iubirea. Ne îndreptăm către modele guvernate de iubire, acceptare, conținere, modele pe care să le extragem din relația cu Divinitatea și să le exercităm și să le aprofundăm în familie.

Și cum principalul promotor al iubirii a fost religia, trebuie să înțelegem dezvoltarea familiei în strânsă legătură cu ceea ce religia ne-a spus că e și că nu e iubirea.

„În rândul al doilea, religia este necesară familiei, nu numai individului, pentru că nu numai omul, ci şi familia este creaţia lui Dumnezeu. Şi după cum omul e dator să-şi cunoască şi să-şi adore Creatorul, tot aşa şi familia.”

Mladin, Nicolae, Tineretul și Creștinismul. Repere duhovnicești pentru tinerii zilelor noastre

Funcțiile afective exercitate de familie au fost dictate de modul în care societate a văzut și s-a poziționat față de Divinitate. Divinitatea a fost cel mai adesea asimilată Judecătorului (care la nivelul familiei a fundamentat seria de interdicții privind ceea ce ar fi putut leza modul în care este percepută familia ta – „Dar ce o să spună lumea?”, „Să nu mă/ne faci de râs!” – mereu pare să fi fost acolo cineva care să cântărească tot ceea ce faci), autoritate în fața căreia trebuie să fii supus și umil pentru a beneficia de ceva mai bun (condiționare:)), în fața căreia nu ai dreptul să ridici ochii (pentru că nu ești suficient de bun). Și, cum este creația Divinității, familia a trebuie să urmeze același pattern. Așadar, majoritar, întorcându-mă la copilăria mea, relația părinți-copii a fost una de tipul părinții sunt zei, copilul acel ceva de manipulat, care trebuie să îmi fie mie, părinte, recunoscător că i-am dat viață (… deci tu ca entitate nu valorezi mare lucru… ești prea mic, insuficient și nedemn), de regulă, o relație de tipul „eu te-am făcut, eu te omor!”

Cred că așa au crescut cei mai mulți dintre cei cu vârste cuprinse în intervalul 30-40 de ani (asta e generația mea, așa că despre ea îmi permit să vorbesc:).

Pe mine modelul acesta mă revolta, dar mă revolta pe mine care știam (pentru că avusesem șansa) că se poate și altfel și nu înțelegeam de ce ceilalți îl tolerau (bine că am căpătat mai multă înțelegere de-a lungul anilor:). Dacă te vei uita în jur ai să vezi cât de răspândit și de acut este acest complex al celui mic și insignifiant – ai să-l intuiești în prea multă competitivitate, în nebunia de a demonstra, în comportamentul umil etc. Adevărul e că acest complex al celui mic și insignifiant (promovat de religie și care nu are nicio legătură cu Dumnezeu/Divinitatea sau cum vrei să numești) trebuia aplicat în familie pentru a continua să își facă simțite rezultatele la nivelul comunității, al societății. Aripile trebuiau tăiate de foarte devreme, sămânța lipsei de importanță trebuia rapid semănată ca să producă efecte în timp util și real, altfel cum ar mai fi arătat și cui i-ar fi plăcut și, mai important, cine ar fi putut să susțină un peisaj cu oameni cu stimă de sine ridicată, care se acceptă așa cum sunt și sunt acceptați, care știu să se aprecieze și sunt apreciați, care experimentează iubirea în forma pură, care știu ce vor de la viață, care știu să ia doar ceea ce merită. Și părinții trecuseră prin acest proces, de aceea puteau să îl pună atât de bine și exact în scenă. Acum nu prea mai merge modelul acesta. Nu zic că nu se mai practică, dar la scară mult mai mică și cred că suntem din ce în ce mai pregătiți să experimentăm o altă dimensiune a vieții. Iar raportarea la Divinitate s-a schimbat și ea, evident. Divinitatea – Dumnezeu, Atoatecreatorul sau cum altfel te simți comfortabil să numești această Energie – pare să fi fost coborâtă din sferele străine și reci, integrată în fiecare dintre cei dornici să o recunoască în propria persoană, oferind ceea ce era în minus în noi: iubire necondiționată, iertare, acceptare.

O mică povestioară despre cum un banal gest poate să te învețe că ești „cel mic și insignifiant”

Îmi amintesc că mergeam când eram copil la niște rude și, la petreceri, aveau o masă specială pentru copii. Nu mi se părea nimic mai jignitor, umilitor și înjositor decât asta, mai ales că cel mai adesea mă simțeam cu mult mai matură și mai puternică decât cei puși cu mândrie la masa celor mari. Bine, tot stăteam la masă, indiferent de revolta interioară, că na, asta era regula, deși mi-aș fi dorit ca ai mei să se revolte în locul meuJ, mai ales că ei chiar nu credeau în astfel de categorii. Dacă mă gândesc la fiica-mea, prima persoană de care are grijă când e vorba despre organizarea unei petreceri este ea. De ea are grijă și mă bucură asta, deși aș aprecia și ceva ajutor:)), dar e mai important pentru mine că ea a învățat că merită aceleași privilegii ca și ceilalți și că nu permite nimănui să o pună la o masă mai mică pentru simplul fapt că e copil.  

Secretul vindecării: Iartă!

Dar noi, cei de acum, indiferent de vârstă, avem libertatea să investigăm de ce nu ne e bine, să încercăm să aflăm cine suntem, de ce suntem cum suntem și de ce simțim ce simțim, și cred că am devenit și mai conștienți de faptul că e în noi, că avem puterea de a face față rănilor care ne debilitează. Și mai putem face ceva absolut minunat: putem vindeca prin iertare. Iar asta chiar este un serviciu minunat pe care ni-l putem face, și iertarea chiar vine de la Divinitate!

Și nu zic că e treabă ușoară asta cu iertarea, chiar nu e, ai putea chiar să o califici ca fiind o formă de masochism pentru că trebuie să călătorești către momentul producerii rănii, să te expui plenar, să o simți până în ultimul oscior, să simți că te dezintegrezi, că îți pierzi absolut toate reperele în încercarea de a înțelege ce s-a întâmplat – dar nu uita că ai crescut și îți poți permite chiar să își faci glasul auzit, ai putea chiar să încerci o discuție cu ai tăi, ca să îi înțelegi și pe ei – , să integrezi și abia după toate astea să eliberezi, deci să ierți. Și nu cred că poți experimenta iertarea celorlalți fără să ți-o dai ție, fără a te ierta pentru toate neajunsurile, pentru toate momentele în care le-ai permis altora să te rănească, să te pună la colț etc., și fără o întoarcere la Divinitate, adică la acea scânteie care e în tine și în toate, fundamentată pe iubire și compasiune, pe acceptare și toleranță.

Unele sunt ușor de eliberat și iertat, altele îs complicate și necesită căutarea unui sprijin în exterior pentru a vedea ce s-a întâmplat – important e să nu uiți că nu ești singur. Sigur există un psiholog bun pentru tine sau un altfel de terapeut cu care să rezonezi energetic și care să te însoțească în această călătorie. Important e să ai curaj să ceri ajutorul!

Și nu uita ceva: în toate rănile, în toate traumele există și o parte bună, un câștig. Identifică-l pe al tău! Spre exemplu, știu pe cineva care la nașterea fratelui simte că pierde toate beneficiile afective din partea părinților. Doar pentru o secunda, atât durează pierderea, în schimb câștigă autonomia emoțională.

Pentru cazurile mai ușoare, îți propun următoarea strategie de eliberare:

Identifică „supărarea”, investigheaz-o mergând în momentul în care s-a produs, trăiește-o la intensitatea de atunci, vezi cine a fost implicat și, după ce ai lămurit-o, las-o să plece: „Mamă/Tată/Părinți, te iubesc/vă iubesc! Îți/Vă mulțumesc pentru tot ceea ce m-ai/ați învățat despre (rana). Te/Vă iert pentru toate dificultățile, reacțiile exagerate, lipsa de reacție etc. Mulțumesc pentru experiență pentru că astfel am învățat (nominalizează beneficiile). Te/Vă iubesc!”

Și repetă afirmația până când simți că suferința nu mai e vie.

Cu drag,

Raluca.