Îmi e frică să îmi fie bine…

Bine te-am regăsit!

În articolul trecut, autoarea (care nu sunt eu) vorbea despre un cufărul plin cu frici. Îți propun astăzi să aducem în lumină o frică surprinzătoare (cel puțin, așa am perceput-o eu la prima întâlnire cu ea): teama de a-ți fi bine.

Și dacă ai avea șansa să primești, pe bune, tot ceea ce meriți? Și dacă ai avea șansa să fii fericit? Ce ai face? Oare ai profita de ea? Și, în continuare, cum ar fi dacă mintea ta nu ar mai da un termen de valabilitate perioadei în care vei experimenta meritocrația, fericirea, starea de bine? Ai ști ce să faci cu tine în acest nou context?

Asta da frică! Câți dintre voi ar spune că e o prostie sau că nu există? Pun pariu că destul de mulți. Și vă înțeleg, când am auzit-o enunțată de clienta mea am zis ”uau, iată, în sfârșit, ceva ce nu reprezintă propria mea oglindire!”

Chiar mi se părea că nu îmi aparține sau că nu gravitează în câmpul meu… încordarea asta m-a făcut să o văd și să o procesez mai greu.

“Totul merge perfect. F. mă face să mă simt împlinită, familia mea îl acceptă, iar a lui pe mine, dar e ceva în mine care mă face să fiu foarte reținută, temătoare, chiar anxioasă. Am mai trăit de-a lungul vieții starea astea că totul este bine și, ce să vezi, lucrurile au luat o turnură destul de nasoală, și nu a mai fost atât de bine, dar măcar am știut cum să mă remontez. Nici nu știu ce aș face dacă filmul s-ar încheia altfel … și asta e problema acum, că simt că o să fie într-un final bine.” (M., femeie, 40+)

”Da, îmi e frică să îmi fie bine. Îmi e frică să trăiesc o viață liniștită, fără agitație egotică, fără o frică legată de consecințe, de drame, de teatralitate, fără să fiu obligată să mă port cu cele mai fine mânușițe pentru a nu deranja, presupun că îmi e frică de liniște… îmi e frică de toate astea pentru că nu am avut oportunitatea de a le experimenta până acum.” (C., femeie, 30+)

Din ce în ce mai multe femei vorbesc despre această teamă de a-ți fi bine. Îmi imaginez că lucrurile nu stau diferit nici pentru bărbați. Întotdeauna teama aceasta se activează în momentul în care persoana în cauză trebuie să facă o schimbare în viața sa, să renunțe la ceva, să se îndrepte către un teritoriu nou. Simplu spus, apare în momentul în care se impune luarea unei decizii pentru schimbarea unei situaţii care nu mai corespunde interesului meu actual, care îmi cauzează suferinţă sau îmi limitează fericirea/bucuria/ satisfacţia. Și funcționează teama aceasta în strânsă legătură cu perspectiva asupra eșecului, a modului de raportare la greșeală, a modului în care știu să mă tratez cu blândețe, acceptare, iubire.

Ce înseamnă să îți fie frică că o să fie bine? Cum metabolizezi frica asta? Când a fost sădită sămânța acestei frici?

”Frica asta este de fapt lipsa speranței că lucrurile pot fi vreodată bine și că ți se cuvine să trăiești lucruri bune.” (D., femeie, 35 de ani)

Ce presupune oare eliberarea de sub imperiul ei? Vă propun un exercițiu de descompunere a fricii. Pentru a descompune o frică trebuie să vezi: 1. pe ce se fundamentează – întotdeauna sunt niște programe, niște  credințe, cel mai adesea asimilate în copilărie -, 2. care e mecanismul prin intermediul căruia acționează, 3. ce forme îmbracă.

Programe/Credințe limitative Mecanism Se materializează în:
Nu merit să fiu fericit/ să mi se întâmple lucruri bune

Nu cred în fericire

Nu cred în bine

Binele și fericirea sunt plictisitoare

Nu sunt suficient de bun

Nu am voie să greșesc

Autosabotarea, prin:

Amânare

Non-decizie

 

Frică de dezintegrare

Frica de moarte

Frica de necunoscut

 

 

Frica asta de a-ți fi bine are legătură cu ceea ce crezi tu că meriți, adică, mai corect spus, cu ceea ce ți s-a spus de-a lungul vieții că ți se cuvine. A depăși frica asta înseamnă a-ți părăsi zona de  confort, pentru că ea nu e structurată pe lucruri neapărat bune sau utile, ci pe cele cărora le poți face față – răni, forme de agresiune, de interpretare sau decodificare a iubirii, acceptării, fericirii.

A depăși frica aceasta înseamnă să te vezi în toată splendoare: Sunt propriul meu sabotor și deși știu că e benefic pentru mine, spre exemplu, să închei o relație, pe care de altfel o și doresc încheiată, duc doliul după acea relație un pic mai departe, mă întorc în trecut, aproape că rescriu mental relația și mă mai păcălesc un pic, din simplu motiv că a ieși din zona de nefericire zilnică înseamnă trecerea într-o zonă de mai bine, de un pic mai bine, iar eu, foarte probabil, am uitat sau nu am știut niciodată cum să mă port într-o zonă guvernată de bine.

Pentru intrarea în scenariul dictat de starea de bine trebuie să iau o decizie și aici lucrurile devin foarte complicate. O decizie poate să fie:

–          Amânată pentru că ne construim scenarii de suferinţă pe care le colantăm bine de tot peste toate deciziile pe care le avem de luat

–          Un proces de ieșire din zona de confort

–          O asumare a propriului destin

–          O cedare în fața celorlalți

Fiecare dintre noi funcționează și acționează în baza unui pattern decizional, învățat de la persoane apropiate cărora le-am acordat titlul de modele sau construit de-a lungul timpului. Din punctul meu de vedere, un pattern decizional cuprinde următorii factori: cum te raportezi și cum reacționezi la schimbare, câtă încredere ai în propriile forţe, cât de autonom ești.

Oamenii sunt destul de reticenţi atunci când vine vorba despre schimbare, aceasta fiind una dintre explicaţiile amânării luării deciziei. Oamenii ştiu că o decizie luată va produce nişte efecte, deci va apărea o schimbare, o modificare a modului de trăi cu care s-au obişnuit, știu că o decizie îi va obliga un pic (sau mai mult) să îşi părăsească zona de confort.

Rigiditatea aceasta, frica de nou reprezintă elemente învăţate încă din copilărie când eram  bombardaţi şi programaţi cu afirmaţii de tipul: trebuie să te comporţi ca ceilalţi în societate; trebuie să înveţi aceleaşi lucruri; drumul cel mai scurt este cel pe care îl cunoşti; chiar dacă nu îţi place materia x, trebuie să înveţi; vezi ce alegeri faci, greşeala nu e acceptabilă; să nu ne faci de râs; nu eşti suficient de bun; renunţi imediat ce dai de greu. Aşa că, dacă ceilalţi sunt nefericiţi, se complac, nu renunţă, se încordează, amână, ți se pare normal să le faci şi tu. Și atunci, cum să nu se instaleze frica de bine, dacă ni se repetă doar opțiunile negative, dacă ne sunt comunicate doar limitele și limitările. De unde să intuim că starea de bine e ceva natural, care ne aparține și la care avem dreptul să aspirăm?

De acolo vina când trebuie să trăieşti cu o decizie care te duce într-o altă zonă, guvernată de alte principii. E adevărat că decizia pe care o iei tu, cu care tu eşti împăcat poate să producă suferinţă în ceilalţi, dar până la urmă cui îi eşti tu cel mai dator? Ţie! Trebuie să îţi urmezi calea spre esenţa ta și să încerci să reduci la minimum rănile pe care le provoci pe parcurs!

De asemenea, trebuie să înveți să te ierți: să te ierți că ai tendința de a amâna, de a abandona luarea unei decizii. Tu ești într-un proces de vindecare, ești încă guvernat de diverse programe, care activează și întrețin anumite frici, și toate îți guvernează încă scenariul de viață și fac procesele decizionale complexe, complicate și anevoioase.

Pe măsură ce eliberăm din toate aceste programe și credințe limitative, activăm acei receptori pe care îi avem în noi privind starea de bine. Nevoia de a lua o decizie, deci de a produce schimbare, apare tocmai pentru că nu ne e bine și asta ar trebui să fie bine imprimat pe ecranul care se activează în mintea noastră, precum și mesajul că ne suntem datori sau că avem obligația să căutăm starea de bine, pentru că o merităm.

Ceea ce face procesul de luare a deciziei dificil ține și de modul în care sunt percepute efectele unei decizii. Dar, oare, există decizii proaste? Eu, personal, nu cred. Dacă desfăşurarea ulterioară nu corespunde, este pentru că ai ales să proiectezi şi să ai aşteptări, iar dezamăgirea vine de aici, dar dacă în câmpul tău energetic a apărut nevoia luării unei decizii, atunci decizia chiar trebuia luată, iar dacă ai simțit organic să te îndrepți spre un scenariu, este pentru că aceea era calea ta. Încearcă să vezi ce beneficii reale ai obţinut. Poate că acesta este drumul pe care trebuie să te afli, poate că aceasta este cale care trebuie urmată pentru a ajunge la tine.

Eu știu că a lua o decizie e treabă complicată, că e dificil să îți asumi și că e mi simplu să stai în zona de confort, dar ce beneficii reale ai? Dă-ți un răspuns autentic! Dacă te-ai săturat să stai în zona gri a non-deciziei, dacă tânjești după starea de bine, îți propun să folosești următoarele instrumente.

  1. Instrumente utile în special celor bine ancorați în ei, cu încredere în propriile forțe:
  1. În urmă cu câteva săptămâni v-am adus în atenţie un instrument de lucru care poate fi utilizat şi în luarea deciziei: reacţia corporală. Fii atent la ceea ce se întâmplă cu tine când eşti confruntat cu nevoia de a lua o decizie. Citeşte despre aceste somatizări, dă-le un sens. Pune-ţi întrebări: Este această decizie benefică pentru mine? Ascultă, răspunsul va ajunge la tine cu siguranţă, pentru că toate structurile tale ştiu în fiecare secundă adevărul.
  2. Cumpără-ți o agendă și începe un prim capitol în care să consemnezi pe măsură ce îți amintești tot ce ți s-a spus despre a lua o decizie, despre schimbare, despre ceea ce meriți, adaugă tot ceea ce apare în câmpul tău atunci când ai de luat o decizie și activează Observatorul. Observă-le pe toate și nu te mai lăsa condus de ele.
  3. Cel mai autentic instrument de luare a deciziei este, în viziunea mea, ascultarea intuiţiei. Intuiţia reprezintă „o voce din interior care ne spune ce trebuie să facem”. Este o formă de cunoaştere, pe care cei mai mulţi dintre noi, din frică, aleg să o ignore… bine și societatea își face magistral treaba și golește de sens și semnificație încă de la începutul vieții noastre acest dar divin.

 

Deblocarea intuiţiei:

  1. acordă-ţi timp şi vezi ce voci identifici în interiorul tău: normativă (ar trebui să/ai voie/nu ai voie), intuitivă (ia-ţi umbrela, o să plouă; alege alt drumu, o să fie un accident etc.), impulsivă (vocea primei reacţii, este destul de agresivă), vocea emoţiilor. Ascultă-le tonalitatea și învață să le diferențiezi pentru a ști pe care să o asculți.
  2. notează pe hârtie toate informaţiile – ce voci ai descoperit
  1. Atunci când eşti pus în situaţia de a lua decizii importante – căsătorie, divorţ, copii – dă-ţi timp pentru a procesa ce ai pierdut – e dreptul tău la doliu. Plângi ce ai pierdut: în cazul divorţului – căsătoria cu bune şi rele pe care ai ales să o închei -, în cazul căsătoriei – libertatea nemărginită la care renunţi pentru a-ţi duce viaţa alături de cineva -, în cazul deciziei de a face un copil – timpul nelimitat petrecut în doi, perioadele fără aşa mari responsabilităţi, perioadele în care nu trebuia să servești drept model.
  1. Instrumente utile celor mai vulnerabili, celor mai sensibili:
  1. Găsește-ți un partener care să te însoțească pe acest drum al evoluției personale, care să te susțină în momentul în care ești cel mai vulnerabil.
  2. Apelează la ajutor specializat – psiholog sau consilier de dezvoltare
  3. Folosește formularul de la rubrica Contact – poate găsești în mine partenerul de care ai nevoie.
  4. Încearcă să utilizezi din instrumentele de la punctul A. Încet, încet vei căpăta încrederea necesară în manevrarea lor.

Cu drag,

Raluca.

Fațetele iubirii

Bine te-am regăsit!

Ai remarcat şi tu, probabil, că oamenii din jurul tău par să fie din ce în ce mai nefericiţi în relaţia de cuplu, parcă veştile privind divorţul sau despărţirea se înmulţesc. Îţi propun astăzi o călătorie pentru identificarea surselor nefericirii romantice. Echipează-te cu deschidere, curaj şi bunăvoinţă, e foarte probabil că vei descoperi ceva despre tine!

„Mi-am dat seama şi a venit aşa dintr-o dată peste mine, nici măcar nu cred că am suspectat vreodată, deşi cumva simt că ştiu asta dintotdeauna: m-am măritat cu tatăl meu, ca să îi dau mamei mele bărbatul pe care ea şi l-a dorit! Eu am făcut asta cu mine! De ce?” (E., femeie, 34 de ani)

„Ştii S. mi-a dat la un moment dat o palmă. M-am simţit îngrozitor. Parcă eram din nou copil şi asistam la toate bătăile, la tot… De ce am ales să mă mărit cu S.? De ce cu cineva care îmi aminteşte de tata?” (M., femeie, 32 de ani)

„M-am însurat cu mama… cu o femeie indisponibilă emoţional, care mă împiedică să fiu cine sunt, care îmi controlează ieşirile cu prietenii, mersul la petreceri? Tot timpul i-am reproşat soţiei mele că nu merge în cluburi, că m-a separat de prieteni. Şi chiar aşa a fost! Chiar asta pare să fi fost misiunea sa! Oare de ce şi-a asumat acest rol?” (R., bărbat, 38 de ani)

Iar exemplele pot continua:

– un bărbat privat de iubirea tatălui va dezvolta în relaţia cu soţia sa această formă de iubire, chiar dacă ea îi va repeta că nu aceasta este forma de atenţie de care are nevoie,

– o femeie pentru care tatăl reprezintă idealul masculin îl va căuta în toate relaţiile cu sexul opus – mai complicată situaţia în care nu va găsi toate atributele tatălui într-o singură persoană,

– o femeie a cărei mama a fost supusă, dominată sau slabă va opta pentru un partener pe care să îl domine,

– de asemenea, dominatoare va fi şi cea a cărei mamă a încercat să îşi supună bărbatul,

– nesigur pe iubirea mamei, un bărbat o va căuta pe mama pierdută în toate relaţiile etc.

 

Oare care sunt factorii care ne influenţează deciziile privind alegerea unui partener?

Din punctul meu de vedere, înţelegerea relaţiilor romantice pe care le iniţiem şi le dezvoltăm ar trebui să plece de la o introspecţie asupra relaţiei cu părintele dominant. Părintele dominant este cel după care am tânjit, cel a cărui afecţiune am primit-o în doze limitate în copilărie, cel care la un moment dat şi poate doar pentru o secundă ne-a abandonat emoţional, sau poate fi cel care a rămas alături de noi, în timp ce celălalt ne-a abandonat, şi care ne aduce în atenţie toată nefericirea sa, toată nemulţumirea sa, precum şi toate defectele şi imperfecţiunile celuilalt. Este vorba despre acea relaţie în care am încetat să ne mai simţim perfecţi şi compleţi, în care iubirea noastră, precum şi privilegiul de a ne iubi nu au mai fost suficiente.

Toţi aceşti factori stau la baza relaţiilor pe care le dezvoltăm ca adulţi. Cred cu tăria, şi practică demonstrează asta, că toate traumele din copilărie, toate momentele în care nu ne-am simţit iubiţi sau în siguranţă se transformă în scenarii de viaţă pe care le repetăm, şi le repetăm şi le repetăm până când ajungem actori exemplari. Replicăm atât de bine modelele familiale, punem în scenă dorinţele părintelui care ne-a dat un pic mai mult acces la el, ne asumăm atât de bine rolurile de tartor şi salvator încât ajungem captivi, nefericiţi, limitaţi, imperfecţi, ne îngrăşăm pentru a supravieţui, slăbim dramatic pentru că ne dorim pur şi simplu să dispărem, ne îmbolnăvim glanda tiroidă pentru că nu avem curajul să spunem adevărul, ne pierdem mirosul pentru că situaţia „nu ne miroase bine”, dezvoltăm afecţiuni cardiace pentru că nu putem exercita iubirea în forma sa autentică, avem colesterolul mărit pentru că nu mai ştim cum să ne bucurăm, dezvoltăm alergii pentru a atrage atenţia asupra noastră sau pentru că avem nevoie să ne protejăm de ceva, ne îmbolnăvim fierea de atâta melancolie şi furie, rinichii răbufnesc din când în când pentru că nu mai putem tolera partenerul ales, facem frecvent candida pentru că avem nevoie să ne protejăm sexualitatea de relaţia de iubire prea puţin autentică, iar exemplele pot continua.

 

Un adult, care în copilărie a fost martor al unei iubiri infidele, va proiecta în propria relaţie această frică, va sta mereu la pândă şi va căuta cu disperare „ocazia” în care va fi înşelat, pentru că acesta este pur şi simplu scenariul trăit, pentru care el are receptori, pentru care egoul are răspunsuri. Va atrage experienţa, îşi va alege un partener „predispus”, pentru că are nevoie să fie înşelat, pentru că şi în copilărie tot el a fost cel înşelat şi trădat.

Dar care e rolul acestor repetiţii sau al acestor profeţii autoîmplinite?

Răspunsul, deşi greu de crezut, este Vindecarea. Repetitivitatea traumei – că e vorba despre violenţă domestică, de situaţii în care eşti înşelat etc., evident, amploarea diferă – sau pur şi simplu sentimentul că relaţia nu este ceea ce îţi doreşti sau că nu te împlineşte ar trebui operaţionalizate/văzute ca factori declanşatori ai procesului de vindecarea. Care e scenariul care se repetă? Ce emoţii îmi trezeşte? Când le-am mai trăit? Când le-am trăit prima dată? De ce nu mă simt fericit/ă în relaţia de cuplu?

Ar trebui să învăţăm să fim recunoscători durerii şi zbuciumului pe care îl trăim în relaţie pentru că au rolul de a ne ajuta să vindecăm traumele mai adânci, de care poate nici nu ne amintim în totalitate, deşi, cel mai frecvent, alegem să nu ne amintim.

Noi suntem energie. O energie masculină are nevoie de o anumită energie feminină şi invers pentru a-şi putea atinge potenţialul, pentru a se putea înfăţişa în toată splendoarea sa, pentru a-şi da voie să trăiască vulnerabilitatea şi, implicit, iubirea autentică.

Înţelegerea scenariilor urmate de relaţiile noastre romantice, conştientizarea acestora reprezintă primii paşi în debarasarea de model. După conştientizare, parcă un văl se ridică: îţi vezi rana, vezi lipsa de iubire, îţi vezi monstruozitatea, vezi tartorul, vezi victima şi, cel mai probabil, te apucă panica şi nu îţi vine să crezi. Dar da, tu ai trăit toate astea! Tu ai fost, pe rând, monstrul, victima, tartorul… de fapt, marele scenarist! Cauza e, de cele mai multe ori, o relaţie de iubire deficitară cu părinţii, urmată de o internalizare şi mai nefericită a iubirii, iar scopul este vindecarea.

După conştientizare, par să se trezească în tine noi receptori: ai iubirii autentice şi, deloc surprinzător, tot atunci în jurul tău par să graviteze energii compatibile cu noua ta disponibilitate afectivă.

Îţi eşti dator să înlături toată drama, tot ce te ţine în tipare şi care te împiedică să trăieşti autentic. Nu îţi fie frică să te priveşti, să te vezi cu adevărat, renunţă la vinovăţie – şi cel care intră în relaţie cu tine are la fel de multă nevoie de această experienţă pentru a se vindeca! Căutăm sufletele cu traume asemănătoare pentru a ne putea vindeca rănile împreună. Partenerii de cuplu ne sunt întotdeauna maeştri – iar părinţii ne sunt, de fapt, Mari maeştri –, nimeni altcineva nu ar putea râcâi atât de mult în sufletul nostru aşa cum o fac ei, pentru că acesta este rolul asumat: de a ne ajuta să descoperim în noi puterea de a ne vindeca.

În fiecare clipă a vieţii tale, tu eşti perfect, complet şi compatibil cu situaţiile pe care le trăieşti. Trebuie doar să îţi aminteşti asta! Dar dacă şi tu tânjeşti după autentic, trebuie să cultivi o valoare: curajul. Şi da, ştiu că nu e deloc uşor să ai curaj! Dar varianta ta autentică va apărea doar dacă ai curajul să te vezi aşa cum eşti, să te iubeşti şi să te accepţi.

Şi crede-mă merită, iar dacă nu vrei să mă crezi, te provoc să încerci şi să îmi spui cum e!

Îndrăzneşte!

 

Cu drag,

Raluca.